Context_Kent

PREZENTAREA LUI

JAMES TYLER KENT (1849-1916)

IN CONTEXTUL SAU CULTURAL

pentru o mai bună întelegere a “Prelegerilor de filozofie homeopatică”

( I )

1. INTRODUCERE

    Lucrarea "Prelegeri de filozofie homeopatică" de Kent, nu a fost gândită şi redactată ca o carte propriu-zisă, ci reprezintă o culegere a notelor de curs ale studenţilor săi, redactate la conferinţele în care Kent citea şi comenta principalele paragrafe din Organon-ul lui Hahnemann.

   Din acest motiv a fost nevoie de multă persuasiune pentru a-i convinge pe cursanţi să publice notiţele luate, care însă evident nu îndeplineau exigenţele unei cărţi. Conferinţele au fost publicate deja în două ediţii, ultima (cu prefaţa autorului, datată iulie 1900), fiind revizuită; această editie a fost tradusă în limba franceză de un medic elveţian, Pierre Schmidt, cu titlul "Ştiinţa şi arta homeopatiei" (publicată în 1969).

   Această traducere reprezintă a treia parte a tripticului format împreună cu traducerile a două dintre operele fundamentale ale lui Hahnemann: Organon-ul, ediţia a 6-a şi Tratatul despre Bolile Cronice, ediţia a 2-a. Acest triptic permite în sfârşit accesul medicilor francofoni la marile texte ale homeopatiei autentice. Deşi Hahnemann a trăit şi profesat la Paris, între anii 1835-1843, trebuie recunoscut că, homeopaţii francezi nu şi-au însuşit, cu rare excepţii, ideile fondatorului şi au practicat o formă de homeopatie foarte îndepărtată de preceptele hahnemanniene. În acest context, meritul principal al acestei lucrări, pentru care trebuie să îi fim recunoscători lui Pierre Schmidt, este de a compensa ignorarea lui Hahnemann de către homeopaţii francezi.

   Confruntat cu această atitudine, Schmidt a profitat de ocazie pentru a adăuga, la traducerea sa, o serie de note personale rezultate din activitatea sa în SUA pe durata anului 1920, alături de ultimii elevi ai lui Kent. Astfel, orice homeopat (care urmează mai mult sau mai puţin fidel doctrina hahnemanniana) trebuie să cunoască ideile lui Hahnemann şi dezvoltarea lor de către Kent, altfel cum ar putea să facă o alegere raţională între pluralism şi unicism?

   Din această perspectivă, este de dorit să se ofere cititorilor francofoni expunerea ideilor acestui medic american şi încercarea (modestă) de a-l situa în contextul cultural al epocii sale, pentru a observa principalele curente de gândire care l-au influenţat.

   Acest text este împânzit de numeroase citate şi trimiteri. Dacă sursa unui citat nu a fost precizată înseamnă că provine din Lesser Writings (sau Scrieri minore: ediţie postumă a diferite texte regrupate de către elevii lui Kent).

   În timpul vieţii, pe lângă articolele publicate în revistele de specialitate, au fost publicate trei lucrări privind cele trei întrebări fundamentale pentru orice homeopat. La întrebarea "Care sunt regulile teoretice care trebuie să ghideze practica homeopată ?", Kent răspunde prin "Prelegerile de filozofie homeopatica". Întrebarea "Care sunt proprietătile principalelor remedii homeopatice?" îsi găseşte răspunsul în lucrarea "Lectures of Materia Medica", iar celei de-a treia "Cărui remediu îi aparţine un anumit simptom ?", Kent încearcă să răspundă prin intermediul repertoarului său.

2. CARE SUNT ORIGINILE LUI KENT?

Ca şi Boenninghausen (1785-1864) şi Hering (1800-1880), Kent este un fidel discipol al lui Hahnemann (1735-1843).

   În prefaţă, Kent atrage atenţia că lucrarea nu este destinată pentru a completa Organon-ul, ci doar de a-i facilita lectura. El se proclamă în mod clar un hahnemaniann convins, un exeget al fondatorului homeopatiei şi în nici un caz iniţiatorul unei noi doctrine homeopatice.

              Boenninghausen                                                                     Hering                                                                                                                            Hahnemann

   Din acest motiv este bine să reamintim principalele linii directoare ale gândirii lui Hahnemann.

Energia (forţa) vitală

   Din punct de vedere ştiinţific, trezirea interesului lui Hahnemann pentru medicină coincide cu momentul în care biologii s-au separat în două curente opuse: “mecaniciştii” şi “vitaliştii”.

   Mecaniciştii, fideli principiilor lui Descartes (1596-1650), se aliniau unei concepţii de tip matematic a naturii (concepţie moştenită la rândul ei de la Newton, care în enunţarea principiului inerţiei, legat de legea mişcării, implică distincţia dintre “corpurile inerte” şi corpurile vii”). Descartes expune teoria sa mecanicistă despre “fiinţele vii, maşini create de Dumnezeu”, iar în lucrarea sa “Tratat despre om” (1633), extinde această concepţie la nivelul biologiei umane:
“Presupun că şi corpul uman nu este decât o statuie sau o maşinărie pe care Dumnezeu o realizează anume pentru a ne semăna cât mai mult.(…) şi în interiorul căreia aşează toate piesele necesare pentru ca aceasta să meargă, să mănânce, să respire, în fine, să imite toate acele funcţii care pot fi imaginate ca fiind caracteristice materiei şi care nu depind decât de dispoziţia organelor”.

   Acest pasaj nu trebuie sa fie pus pe seama naivităţii: ficţiunea lui Descartes provine numai din prudenţă şi scopul ei real este de a sustrage raportul suflet/corp din fiinţa umană imaginii tradiţionale, jumătate magică, jumătate teologică.

   Perspectiva coincide cu cea din “Discurs asupra metodei”, unde, aşa cum se precizează şi în subtitlul lucrării, se vorbeşte despre “căutarea adevărului în ştiinţă” şi nu şi în exegeza textelor biblice.

   Prudenţa lui Descartes este cea a unui gânditor care nu a uitat că Giordano Bruno a fost ars pe rug în piaţa publică în 1600; Bruno a refuzat să abjure de la adeziunea sa la heliocentrismul lui Copernic (Bruno îşi imagina de asemenea alte lumi la mare depărtare, unde fiecare stea reprezenta un soare…). Mai prudent ca Bruno, Galileo şi-a salvat viaţa prin retractarea afirmaţiilor sale în cursul procesului care a avut loc în faţa tribunalului Inchiziţiei (mai precis în 1633, data apariţiei “Tratatului despre om”).

   Încă şi mai prudent, Descartes evită să se facă vinovat de erezie susţinând independenţa ştiinţei în raport cu autoritatea religioasă: din acel moment natura poate fi cercetată în mod raţional, fără a i se descoperi semnificaţii divine subiacente. Acesta este de fapt sfarşitul epocii care considera teologia ca ştiinţă supremă, care le subordoneaza pe toate celelalte, atitudine evident anticreştină, din moment ce o găsim şi în filozofia aristoteliana.

Pe de altă parte, analogiile mecanice dezvăluie interesul lui Descartes pentru dezvoltarea tehnicii contemporane: este pasionat de funcţionarea orologiilor (şi a altor dispozitive mecanice) care prefigurează era industrială, a cărei influenţă nu s-a limitat la facilitarea mijloacelor de supravieţuire şi producţie, din moment ce a condiţionat şi modul de gândire caracteristic secolelor XIX şi XX.

   Aceasta lungă digresiune despre Descartes are două scopuri. Ne face să inţelegem că în timp ce Hahnemann punea bazele homeopatiei, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, majoritatea medicilor şi biologilor vedeau organismele vii ca pe un ansamblu de pompe, filtre, site şi cabluri de legătură. În al doilea rând, această prezentare a unui Descartes creştin, care încearcă totodată să asigure libertatea raţiunii, ne va fi utilă mai departe, pentru a înţelege gândirea lui Swedenborg.

continuare -->>