------------------- partea I – a ---------------------

PRIMA SI CEA DE A DOUA PRESCRIPTIE.

PRONOSTIC. LEGEA LUI HERING.

LEGEA CORESPONDENTEI ORGANELOR, A LUI KENT.

LEGEA SERIILOR, A LUI KENT. TABEL SINOPTIC.

de Dr. Robert Séror, d'Oloron Sainte Marie.

(Articol apărut în l’Homéopathie Française în 1971, N° 4, pagini 211 - 248.

El a fost actualizat de autor in februarie 1999 pentru " Homéopathe International.")

http://www.homeoint.org/seror/articles/lois.htm

----------------------------------------------------------------------------------

Traducere în limba română şi procesare: Dr. Ioan TELEIANU

Sumar:

Partea I – a:

I. – PRIMA PRESCRIPTIE
II. – AGRAVARI SI AMELIORARI HOMOEOPATICE. LEGEA DIRECTIILOR SIMPTOMELOR A LUI HERING. LEGILE CORESPONDENTEI ORGANELOR (Kent). COROLARE.

III. - EVENTUALITATI PRACTICE SI TEORETICE DUPA LUAREA REMEDIULUI.

Partea II – a:
IV. - CEL DE AL DOILEA REMEDIU
Tabel sinoptic
Bibliografie

Acest mare studiu de ansamblu este capital în homœopatie, pentru că el contribuie la dezlegarea mecanismului de acţiune al remediului dinamizat asupra forţei vitale deviate din ritmul ei, în cazul fiinţei umane.

Cum se comportă organismul uman în timpul administrării remediului Simillimum? Cum să interpretăm fenomenele pe care le observăm? Ce poziţie terapeutică să adoptăm? Unor asemenea întrebări vom încerca să le dăm un răspuns.

Hahnemann şi suita sa, elevul său Hering, au furnizat răspunsuri parţiale acestor întrebări, dar este meritul lui Kent şi al elevilor săi de a fi precizat bine aceste legi, de o manieră extrem de clară şi minuţioasă.

Cu toate acestea, medecina evoluând, Kentienii pot găsi încă loc de a preciza sau a revedea unele noţiuni de actualitate, cum ar fi supresiile, barajele medicamentoase şi vaccinale, a căror frecvenţă a crescut în mod considerabil în zilele noastre.

Eu m-am străduit, în expunerea ce urmează, să asociez clarităţii şi o anume minuţiozitate, pentru că este destul de greu să cuprinzi în acelaşi timp o viziune sintetică şi totodată atât de analitică.

Orice ar fi, acest capitol de tehnică homeopatică trebuie pus în acelaşi cadru cu cel al cercetării Simillimum-ului.

Căci, ce utilitate ar mai avea prescripţia unicistă dacă, după aceea, practicianul ar fi incapabil să interpreteze modificările simptomatice ce vor apare la bolnavul său? Este un mare dar al homeopatiei, că ne oferă satisfacţii incomparabile, dacă ştim, şi mai ales dacă ne dăm interesul pentru aceasta, cu perseverenţă şi profunzime.

I - PRIMA PRESCRIPTIE

Ea consistă în administrarea remediului, cel rezultat în urma analizei repertoriale bine făcute; în fapt însă, aceasta nu este decât o prescripţie a unui posibil Simillimum al pacientului.

De aceea, acest prim remediu trebuie să fie ales cu atenţie; nu trebuie să se manifeste nici o grabă în enunţarea lui, în afară de cazul unei urgenţe extreme, ceea ce de regulă este rarisim. Din ce raţiuni nu trebuie să se facă, în mod grăbit, această primă prescripţie? Exact acestea vor face obiectul rândurilor ce urmează; căci, trebuie să înţelegem bine că, înaintea primei prescripţii, există efectiv o etapă tehnică, cel mai adesea extrem de laborioasă şi că ea trebuie respectată cu stricteţe, pentru a se putea trece apoi la o acţiune terapeutică.

Prima dintre aceste raţiuni este foarte simplă. Nu toţi bolnavii au neapărat nevoie de remediul lor Simillimum. Toţi cei ale căror suferinţe ţin de o cauză ocazională, au nevoie în primul rând să-şi vadă această cauză suprimată.

Bolnavul care bea trei litri de vin pe zi, cel care suferă de lombalgii dar care lucrează în plin curent de aer, cel care nu mai aude dar căruia la examen îi găsim câte un dop de cerumen în fiecare ureche, toţi aceştia n-au nevoie de Simillimum, ci de o acţiune directă, care să suprime cauza suferinţelor respective.

Procedând în acest fel, dv. veţi evita pierderea de timp, şi mai ales constatarea că nu obţineţi niciun efect, cu toate că remediul administrat fusese selecţionat cu grijă. Trebuie să nu uităm şi deci să insistăm în mod particular asupra cauzelor ocazionale posibile, dietetice şi igienice, atât de curente din zilele noastre.

Majoritatea oamenilor comit abuzuri de toate felurile şi chiar atunci când nu este aşa, însăşi calitatea alimentelor pe care le consumă, poate fi incriminată. Deci, prudenţă ! Să fim atenţi la găsirea acelei “causa occasionalis”, bine studiată de Hahnemann în “Organon”. Vă va fi posibil, în anumite cazuri, să vindecaţi pacientul dv. de o manieră extrem de rapidă şi spectaculoasă.

A doua raţiune, pentru care nu este bine “să dăm drumul” imediat unui remediu greu (de mare gabarit), este următoarea : în faţa unui caz cronic, este necesar să gândim cu calm, “cu mintea odihnită”, cum se spune; acest lucru dv. nu-l puteţi face imediat, când bolnavul este în faţa dv. Nu se poate decide soarta unei fiinţe umane, suferind de zece ani, într-o jumătate de oră sau chiar într-o oră. Trebuie să-i dăm pacientului şansa şi un maximum de garanţie. cu privire la străduinţa şi la eficacitatea noastră terapeutică.

Este motivul pentru care remediul Simillimum nu va fi prescris decât la o a 2-a consultaţie, sau chiar mai târziu, dacă nu aveţi la îndemână toate datele care să vă permită să învingeţi boala.

Cum vă veţi descurca totuşi în acest caz, la sfârşitul primei dv. consultaţii? Majoritatea celor ce vin la noi sunt hiper-drogaţi cu medicamente. Dv. puteţi debuta prescriind un remediu mic, un remediu cu acţiune scurtă, un apsoric cum se spune adesea. Acest remediu, îl alegeţi din această mică rubrică, foarte utilă, pe care ne-o propune Boger :

Arsenicum album, Camphora, Chamomilla, Hepar sulfur, Hydrastis, Kalium iodatum, Natrum muriaticum, Nitricum acidum, Nux vomica, Pulsatilla, Sulphur.

Practic ar putea fi Nux vomica la adult, şi Chamomilla la copil.

Majoritatea pacientilor care se consultă sunt cei hipervaccinaţi şi în măsura în care prezintă criterii morbide mentale şi funcţionale de sicoză, primul remediu va putea fi Thuya. Rubrica “vaccinare” din Kent este, după părerea mea, prea scurtă şi ar merita să fie făcută mai “stufoasă”, în funcţie de cunoştinţele contemporane, sau să fie combinată cu rubrica “Sicoza”.

În fine, vă puteţi afla în prezenţa unui caz care nu este nici hiperdrogat, nici hipervaccinat. În acest, caz remediul cel mai util va fi un remediu de acţiune anodină (nulă, inofensivă, neimportantă, placebo -n.t.). Paragraful pe care-l abordăm acum va fi lăsat în mod voluntar enigmatic, pe moment, astfel încât confraţii noştri să-l înţeleagă singuri. Pentru că, există numeroşi bolnavi care citesc lucrări de homeopatie, şi nu e bine. Relativ la acest fapt, Doamna Tyler (7) scrie, studiind Conium maculatum :

„...Exemplele precedente obiectivează una din raţiunile pentru care nu trebuie niciodată să spui bolnavului ce anume îi dai. Cei mai savanţi dintre ei, adică cei ce posedă faimoasele „mici cărţi de homeopatie”, le compulsează (verifică cu atenţie – n.t.) şi din această cauză, confirmă sau infirmă prescripţia dv., în funcţie de puţina lor ştiinţă care le este furnizată de acest gen de cărţi: ei ajung astfel, câteodată, la concluzii care se dovedesc dezastruoase; sau încă, beneficiind într-o oarecare măsură de remediul pe care i l-aţi prescris, abuzează de remediul respectiv, fără avizul dv., neştiind că un remediu poate vindeca ceea ce el produce, dar că, în mod egal, un remediu poate şi produce ceea ce el vindecă.”

După această digresiune necesară, să revenim la subiectul nostru, cel al prescripţiei unui remediu de acţiune anodină. El aduce, legat de acest capitol, o mare confuzie, atât la nivelul medicilor cât şi al laboratoarelor farmaceutice. Trebuie să lămurim această problemă pentru a nu aluneca pe nisipuri mişcătoare.

Atunci când medicul vrea să prescrie un remediu cu acţiune anodină, el recurge la S.L. (Saccharrum Lactis), precum ştiţi, şi câteodată pentru a da greutate credibilă ordonanţei sale, el adaogă şi o dinamizare. Ei bine, acţionând de o asemenea manieră, el compromite adesea eficacitatea ulterioară a tratamentului său, căci, crezând că administrează un remediu cu acţiune nulă, el dă în realitate un remediu extrem de puternic. Da, aşa este ! Deschideţi volumul III al Dicţionarului lui Clarke, şi vedeţi acolo o patogenezie completă a acestei substanţe (SL). Această patogenezie a fost stabilită de Swan, şi trebuie să fiţi siguri de veridicitatea ei. Vă şi explic dece insist : la debutul meu, prescriam şi eu ca toată lumea S.L. 5 C., sau chiar doze de S.L. 30 C; obţineam rezultate discordante, legate nu de pacienţi ci de laboratoarele care eliberau ceea ce prescriam eu, respectiv SL, în diluţia respectivă.

Unii bolnavi se comportau foarte bine, adică vindecarea progresa şi eu puteam să urmăresc simptomele remediului constituţional la fiecare consultaţie, în timp ce alţii, din contră, prezentau semne patogenetice foarte nete de S.L., cele care puteau fi citite cu cartea deschisă, în lucrarea lui Clarke. Secretul l-am descoperit ulterior, după o anchetă, aflând că unele laboratoare dinamizau S.L. iar altele nu.

Concluzie : înainte de a prescrie S.L., asiguraţi-vă de aşa manieră încât farmacia să nu facă confuzia de mai sus, pentru a exclude interferenţa de acţiune a S.L. dinamizat cu acţiunea remediului Simillimum.

Această etapă de S.L. este o probă pe care o las să şi-o descopere singuri unii dintre amicii mei; dacă ei au înţeles bine legile şi principiile, ei îmi scriu, subliniind că au constatat la anumiţi bolnavi apariţia de noi simptome. Îi las să le caute şi după câteva săptămâni, ei descoperă singuri existenţa unei noi patogenezii (SL), dar mai ales, ei înţeleg profund, odată pentru totdeauna, puterea, viaţa, pe care o conferă Dinamizarea unui corp brut.

Stuart Close (6), în capitolul X al lucrării sale (în paginile 133 – 146) ne dă nişte reguli, pentru folosirea S.L. în homeopatie. Iată-le în rezumat şi sintetic :

• Daţi un remediu cu acţiune anodină tuturor cazurilor pe care le vedeţi pentru prima dată; cu cât cazul este mai grav, cu atât mai mult trebuie să-i prescrieţi un astfel de remediu, astfel încât să fiţi siguri şi cerţi cu privire la remediul Simillimum.

• Dacă nu sunteţi siguri, deci, că aţi găsit remediul cel bun, daţi S.L.

• În fine, acest procedeu permite să se dea ceva şi când bolnavul se ameliorează dar trebuie să fim siguri că nu provoacă interferenţe.

Stuart Close continuă, în substanţă : nu trebuie să se facă nicio greşeală la început. Această manieră de a proceda vă permite să fiţi Maestrul Situaţiei. Să nu vă închipuiţi nicio clipă că e vorba de o pierdere de timp. Mulţi bolnavi au devenit incurabili din cauza grabei cu care li s-a administrat remediul. Marii maeştri, ca Boenninghausen, Hering, Wells, Lippe, Biegler, repertorizau totdeauna cazul lor şi, în aşteptare, dădeau S.L.

Problema care se pune în continuare este următoarea: care sunt criteriile distinctive ale remediului de acţiune anodină? Eu am rezumat aceste criterii, după cum urmează :

• Un remediu de acţiune anodină nu trebuie să producă niciun proving adică să nu aibă nicio acţiune asupra forţei vitale.
• El nu trebuie să nu creieze niciun baraj medicamentos prin componentele sale, adică nu trebuie să conţină nici mentă, nici camfor, nici eucaliptus.
• El trebuie administrat în tinctură mamă sau, în cel mai rău caz, în I-a decimală, dar nu mai mult, căci dinamizarea este sursă de viaţă şi de energie.

Puteţi prescrie, în schimb, remedii de acţiune anodină alopatice, cum ar fi de exemplu : extrase de placentă, vitamine naturale, în cantitate ridiculă; remediile de acţiune anodină homeopatice vor fi luate în puţină apă de robinet, această apă fiind în majoritatea cazurilor clorinată, atenuează sau suprimă şi cea mai mică acţiune de profunzime a drogului.

Toate aceste detalii fiind cunoscute, ajungem în sfârşit la prima prescripţie. Trebuie să explicăm bolnavului modul de administrare a remediului : departe de mese, sub formă solidă sau diluată în apă plată, având grijă să nu fie atinse cu mâinile.

Se prescrie deci remediul Simillimum. Ce se va întâmpla după această prescripţie? Diferite eventualităţi sunt posibile. Le vom studia în detaliu, în continuare, dar trebuie să facem efortul de a creiona un tablou sinoptic, pentru a ne obişnui cu el.

Nu se întâmplă nimic sau, din contră, bolnavul poate obţine o vindecare spectaculară. El poate, în mod egal, să treacă prin fenomene de agravare sau de ameliorare; în fine, el remarcă o modificare a simptomelor sale, ceea ce ne conduce la cea de a doua prescripţie. Studiul tuturor acestor fenomene simptomatice, pe care le-am rezumat, ne va permite să punem :

1° Un pronostic de curabilitate sau de incurabilitate;

2° Un pronostic asupra propriei noastre munci : mediocră, mijlocie, foarte bună;

3° Un pronostic asupra eficacităţii remediului prescris Simillimum sau Simille, sau de

remediu pur paliativ.

Această acţiune capitală a tehnicii homeopatice, Prognoza, nu poate fi fructuoasă dacă se practică în pluralism sau complexism. Si mai rău încă, dacă se folosesc tehnici derivate din alopatie şi care n-au nimic de a face cu arta şi ştiinţa homeopatiei.

top

II – AGRAVĂRILE ŞI AMELIORĂRILE HOMEOPATICE.

LEGEA DIRECŢIEI SIMPTOMELOR A LUI HERING.

LEGILE CORESPONDENŢEI ORGANELOR, ALE LUI KENT.

COROLARE.

Asupra acestui subiect trebuie mai întâi să citim şi răscitim capitolul XXXIV (paginile 215 – 223) pe care

l-a dezvoltat Kent în “Conferinţele” sale. Totul este aici, dar sub o formă sintetică, condensată, chiar dacă uneori greu de înţeles. Să ne plasăm în poziţia medicului practician şi să vedem despre ce e vorba.

A. – Agravarea şi ameliorarea homeopatică.

Când un bolnav vă spune că se agravează, există două nuanţe pe care trebuie să le distingem. Ar putea fi vorba de o agravare a simptomelor bolii sale, sau de o agravare a stării sale generale, sau chiar de amândouă. Agravarea simptomatică poate fi funcţională sau organică. Astfel, bolnavul poate suferi şi mai mult cu stomacul său, sau să-i apară o ulceraţie gastrică.

În primul caz, spunem că există o exacerbare a simptomelor; în cea de a doua, că boala ia o falsă direcţie. Cu cât asistăm mai mult la existenţa de leziuni organice, cu atât agravarea riscă să devină mai gravă şi severă. Inversul, mai puţine leziuni tisulare şi o tendinţă crescută către exacerbarea clară şi simplă a simptomelor.

Trebuie, de asemenea, avut în vedere să nu se confunde agravarea homeopatică cu reacţiile de eliminare : aşa cum sunt diareile, vomismentele, expectoraţiile, eliminările diverse.

Cât despre agravarea generală a bolnavului, asta este o altă istorie. Bolnavul semnalează dispariţia acelei euforii, care caracterizează omul în stare bună de sănătate. Nu prea poate să vă furnizeze simptome precise, dar semnalează o lâncezeală mentală şi fizică, pe care nu le prezenta înainte.

Destul de des, acest fenomen este datorat prescripţiei remediului Simillimum în dinamizare prea joasă şi des repetat.

În privinţa ameliorării homeopatice, trebuie avute în vedere două puncte de vedere : cel al bolnavului şi cel al medicului.

Bolnavul va considera că el merge mai bine atunci când i se ameliorează simptomele locale. Vă va spune de exemplu, că eczema îl deranjează cu pruritul ei mai puţin, dar el nu va ţine cont deloc de starea sa generală.

Din contră, pentru medicul homeopat, aceste constatări au o semnificaţie extrem de diferită. Se va putea vorbi de ameliorare constatând :

ameliorare a stării generale şi locale,

ameliorare a stării generale şi o agravare a simptomelor locale,

ameliorare a stării generale şi un statu quo al simptomelor locale,

ameliorare a stării generale, cu o exacerbare a simptomelor locale sau o

reacţie de eliminare.

Să nu uitaţi că îngrijiţi bolnavul şi nu boala; Lucrul important, punctul capital, îl constitue simptomele generale ale bolnavului. Ceea ce noi trebuie să căutăm este această senzaţie internă, euforică, această senzaţie de bine care-l face pe pacient să spună : EU mă simt mai bine, fără ca el să poată preciza. Accesoriu, se pot lua în considerare, de acord cu Bellokossy (2), drept criterii de ameliorare : temperatura corpului, pulsul şi tensiunea arterială.

B.-Legea vindecării terapeutice

Trebuie să nu confundăm vindecarea terapeutică cu vindecarea naturală. Ceea ce ne interesează la acest capitol este cunoaşterea legilor care regizează evoluţia vindecării terapeutice.

Stuart Close s-a ocupat îndelung de acest subiect, în capitolul IX (paginile 122 până la 134) al lucrării sale, iar ideile ce urmează sunt inspirate de aici. Lucrarea sa, Spiritul Homeopatiei, este extrem de importantă şi instructivă; din păcate este puţin cunoscută. Desigur ne vom apropia de faimoasa lege a lui Constantin Hering, dar mai înainte este strict necesar să plecăm de la cunoştinţe mai generale, pe care le găsim la Stuart Close, rezumate astfel, în 4 puncte:

a) " Viaţa este o forţă centrifugă, radiantă, exteriorizantă şi care concentrează

partea spirituală în cea materială - de sus în jos ",

b) " Boala este o forţă centripetă, opozantă, care face obstrucţie, pătrunzând

spre centrul organismului, tinzând să-l dezechilibreze ",

c) " Progresiunea bolilor cronice se face de la suprafaţă spre centru, de la

organele mai puţin importante la cele mai importante şi de jos în sus ",

d) " Simptomele dispar de sus în jos, din interior spre exterior şi în ordinea

inversă a apariţiei lor ".

Legea lui Hering şi corolarele sale (8, 9, 10).

Această lege naturală a fost descoperită pentru prima dată de Constantin Hering, unul dintre cei mai străluciţi elevi ai lui Hahnemann, stabilit în S.U.A.

Totuşi, Pierre Schmidt semnalează că Hahnemann bănuise existenţa acestei legi şi o formulase într-o formă mai puţin precisă. Mai sus, aţi văzut fără îndoială că eu am scris “lege naturală” şi nu “lege” pur şi simplu. Legea direcţiei simptomelor nu este o lege specifică unei ştiinţe anume, o regăsim în cosmos în toate gradele, şi Hering n-a făcut altceva decât a aplicat-o la homœopatie. Trebuie să-l situăm pe Hering (ca pe Kent şi Farrington) în contextul său spiritualist. Hering era, şi el de asemenea, un discipol al lui Swedenborg.

Citind scrierile publicate de Swedenborg, în secolul XVII, veţi fi uimiţi să regăsiţi germenii unor anumite legi atribuite lui Hering şi lui Kent: cum ar fi legea taburetului cu trei picioare, legea direcţiei simptomelor, legea corespondenţei organelor.

Homœopatia este, în fapt, medicină universală şi se supune în mod natural legilor universale, cosmice. Hering şi Kent n-au făcut decât să redescopere, în sânul homeopatiei, legile pe care ei le cunoscuseră de mai mult timp, prin lungile lor frământări meditative.

În zilele noastre, Rudolf Steiner reia aceleaşi idei, dar de o manieră mult mai detaliată, mai metodică, mai precisă. Aceste idei, pe care omul le descoperă din nou, erau cunoscute de vechile civilizaţii, azi dispărute. Aceste idei, fie ele adevărate sau false, au trecut pe terenul experimentelor: ca urmare, la Dornach, în Elveţia, există veritabile congrese ştiinţifice care reunesc medici din lumea întreagă, care analizează astfel de cunoştinţe străvechi. Există chiar clinici terapeutice, printre care academicul British Homœopathic Journal care publică rezultatele.

Acele rezultate, controlate de medici, nu pot fi negate, atâta vreme cât ele se supun experimentelor ştiinţifice.

Să enunţăm deci această lege denumită legea lui Constantin Hering.

Vindecarea terapeutică urmează o direcţie. Ea se produce de sus în jos, din interior spre exterior şi în ordinea inversă apariţiei simptomelor de îmbolnăvire.

àDe sus în jos : aceasta însemnează că vindecarea are o direcţie verticală, dar în sensul greutăţii. De exemplu, o bolnavă prezintă o eczemă facială; această eczemă dispare şi se constată dezvoltarea unei erupţii la nivelul membrelor superioare. Legea direcţiei vindecării este astfel verificată. Bolnava noastră evoluează spre vindecare.

ü Invers, un bolnav prezintă un ulcer varicos pe cale de cicatrizare, dar se remarcă apariţia unui ulcer duodenal. Direcţia simptomelor este rea, acţiunea începută este paleativă, în afară de cazul în care ulcerul este un vechi simptom, în care caz direcţia vindecării este cea bună (reapariţia vechilor simptome).

ü Corolar : atunci când consultaţi un bolnav nou, dv. constataţi deja această ascensiune a simptomelor de jos în sus şi puneţi deja un diagnostic de gravitate. Astfel, interogând bolnavi atinşi de poliartrită incipientă, regăsim deci dureri la glesne, apoi la genunchi, etc., până la articulaţiile temporo-maxilare. Mai mult, nu trebuie să limităm această lege numai la somatic (localizări anatomice), ci deasemenea şi la funcţional. Şi simptomele non-materiale, non organice i se supun, de asemenea, acestei legi.

àDin interior spre exterior : e mai uşor să înţelegem tot cu ajutorul unui exemplu clinic:

Tratând un bolnav de ulcer, acesta încetează de a se manifesta, în timp ce apare un eritem al genunchiului. Nu trebuie să prescriem absolut nimic, pentrucă manifestarea cutanată va dispare după un oarecare timp, în urma tratamentului început.

Invers, la un bolnav de eczemă, care dispare în urma prescripţiei dar apare în acest timp o bronşită astmatiformă, aici trebuie să antidotăm prima prescripţie pentru că direcţia simptomelor este dăunătoare (din afară spre interior).

àÎn ordinea inversă a apariţiei simptomelor : simptomul care a apărut ultimul trebuie să dispară primul şi aşa mai departe. Iată şi aici un exemplu concret:

- Astm în 1950,

- Veruci în 1955,

- Diaree cronică în 1958.

Sub acţiunea remediului simillimum, bolnavul va observa dispariţia diareei, apoi a verucilor şi în sfârşit a astmului.

Dar, dacă bolnavul vă semnalează că de la început a dispărut astmul, puteţi fi siguri că intervenţia dv. nu este decât paliativă şi că remediul prescris nu este simillimum.

Am expus fiecare secvenţă a legii lui Hering dar nu trebuie niciodată să uităm că în practică este extrem de rar să constatăm verificarea integrală a acestei legi, respectiv ca, la acelaşi pacient, să constataţi o ameliorare de sus în jos, sau din interior spre exterior, sau în sens invers, etc.., şi că deci rar veţi constata cele trei condiţii ale acestei legi, aplicate la acelaşi bolnav.

La fel, şi ipostaza reciprocă este valabilă. Pentru a fi siguri că sunteţi pe o rută falsă, e suficient să constataţi că progresiunea se face de jos în sus, sau din afară spre interior, sau că primul simptom care dispare a fost primul care a apărut în timp.

Legea corespondenţei organelor a lui Kent (5), pag.273 şi 277).

Abordăm aici un paragraf foarte delicat, nu atât legat de identitatea sa, ci mai ales legat de izvoarele sale. Nu voi înceta niciodată să afirm suficient de mult că veritabilul maestru al lui Kent şi Hering a fost Swedenborg şi nu Hahnemann. Găsiţi pe Internet la site-ul “Homéopathe International”, aforismele lui Kent şi o bibliografie asupra lui Swedenborg. In “Cer şi Infern” de Swedenborg, veţi regăsi toate gradele legii corespondenţei organelor.

La enunţarea acestui nume de filozof, mulţi ridică braţele la cer invocând misticismul, ocultismul, etc., dar problema este pusă greşit pentru că, în toate cazurile, trebuie judecat arborele după fructele sale, şi fructele sunt excelente, aş spune excepţionale, dacă se aplică aceste date, denumite “metafizice”.

Kent le-a applicat timp de treizeci de ani de practică, şi ne semnalează rezultate transcendente, obţinute, spune el, graţie aplicării acestor legi universale. El sugerează că, înainte de a critica un lucru să-l încerci în practică şi să-l judeci numai după aceea, după rezultatele obţinute.

Acest adevăr este valabil şi în zilele noastre, când numeroşi confraţi practicând o homeopatie primară, emit critici pompoase şi grandilocvente adresate Kentismului (atunci când ar trebui spus unicism).

Legat de acest subiect, eu aş putea spune că uniciştii pot emite o judecată de valoare asupra complexiştilor şi pluraliştilor, căci majoritatea dintre ei au trecut prin această şcoală. Reciproca nu este adevărată, un pluralist nu poate judeca un unicist pentru că el ignoră total despre ce e vorba. Rezultatele obţinute prin practica unicismului sunt la îndemâna oricui, facil a fi controlate în fiecare zi. Faceţi acest lucru timp de câţiva ani şi veţi fi uimiţi de rezultate.

Să încercăm, cu voia dv., să sintetizăm toate aceste date în aşa fel încât să le practicăm în fiecare zi.

Omul este compus din două părţi: omul intern, imaterial, şi omul extern, material. Altfel spus, omul se compune din psihism şi somă. Ceea ce caracterizează omul intern, imaterial, este în ordinea valorii descrescânde: voinţa sa, inteligenţa sa, memoria sa.

Ce este sfera voluntară a omului ?

În mod esenţial aici apar dorinţele şi aversiunile sale, iubirea şi ura sa. Ceea ce face omul este: “ Eu vreau sau nu vreau, eu iubesc sau urăsc…”

Fără acest EU, omul îşi pierde individualitatea, el coboară, plonjează involuntar în regnul mineral.

La cei doi poli ai extremităţilor, noi abordăm domeniul patologic, pe de o parte abulia (lenea, confuzia, obtuzitatea, indecizia…) şi pe de altă parte, impulsiunile, dorinţele irezistibile (crime, sinucideri, cleptomania, ură inexplicabilă, pasiuni, idei fixe…).

Oscilarea de la un pol la altul, ne face să ajungem la ciclotimii, capricii, alternanţe, etc. Prin asta atingem cu degetul importanţa secţiunii “Mind” a repertoriului, în sânul căreia vom găsi toate rubricile dorite.

Cât despre intelect, acesta ne permite să alegem între două sau mai multe lucruri. De exemplu, între bine şi rău, adevărat sau fals, dar asta nu e posibil decât dacă inteligenţa ne permite să înţelegem.

Memoria, în sfârşit, ne permite să avem câmpul nostru conştient de idei, din care alegem şi în funcţie de care acţionăm după aceea.

Legat de toate acestea, ideea pivot susţinută de Kent, şi de cei din care el s-a inspirat, este următoarea :

Omul fizic nu este decât materializarea omului imaterial. Asta vrea să zică : Bolile omului fizic sunt în primul rând boli ale omului psihic.

Terapeutica omului psihic împiedică apariţia ulterioară a bolii la omul fizic. Şi, odată în plus, aceasta ne permite să insistăm din nou asupra importanţei semnelor generale şi mentale în căutarea remediului simillimum, căci AICI se găseşte în mod veritabil etiologia bolii.

Procedând în acest fel, medicul homeopat atinge sursa tuturor relelor (suferinţelor) pacientului său.

Un alt lucru este că, în stadiul incipient al unei maladii, noi vom găsi simptome generale imateriale, dar deloc sau puţine simptome organice; în stadiul avansat al aceleiaşi boli, vom găsi în schimb simptome organice importante dar practic aproape deloc simptome imateriale.

Privind din alt unghi, noi alunecăm deci insensibil de la viaţă spre cadavru, respectiv spre moartea corpului animat de forţa vitală (în realitate orice distrucţie ne readuce la cauză).

Şi plecând de la aceste simple date, următoarea regulă practică deja decurge:

Cu cât un bolnav prezintă semne organice, cu atât el este mai grav bolnav.

Curabilitatea sa completă este discutabilă şi va trebui să formulăm rezerve. În aceste cazuri, semnele şi simptomele imateriale sunt rare sau absente.

În mod invers, atunci când simptomele şi semnele imateriale sunt prezente, pronosticul este bun. Terapeutica homeopatică va fi extrem de eficace, împiedicând apariţia ulterioară a unei afecţiuni organice. Kent ne furnizează preciziuni cu privire la acest subiect.

Aceste precizări nu sunt fructul unei reverii oarecare cum s-ar putea gândi cineva, ci fructul unei experienţe formidabile şi practice, efectiv practice. Geniul imens al lui Kent a dat un asemenea impuls Homeopatiei, încât mesajul său ajunge la noi de fiecare dată tot atât de proaspăt, de vivant chiar şi azi în zilele noastre.

Iată, în substanţă, ceea el ne spune :

Aşa cum inteligenţa omului separă binele de rău, lucrul adevărat de cel fals, păstrând ce e bun şi adevărat şi înlăturând răul şi falsul, - tot aşa, stomacul şi intestinul separă din hrana noastră ceea ce este bun, acceptându-l, dar elimină în exterior ceea ce este toxic. Fenomene identice se petrec şi cu rinichii şi sângele, plămânii şi respiraţia.

Iată cum se produce acest fenomen în mod practic.

Luăm chiar exemplul citat de Kent.

Aveţi un bolnav de ulcer. Sub acţiunea terapeutică homeopatică, ulcerul dispare, dar notăm apariţia de tulburări intelectuale, ceea ce însemnează că direcţia este rea şi că trebuie să antidotăm remediul precedent. Din contră, dacă se înregistrează tulburări cutanate, aceasta însemnează că remediul este bun Nu mai trebuie făcut nimic. Direcţia declanşată de tratament este bună. Tulburările cutanate vor dispare curând fără a fi nevoie să se adaoge nicio altă terapeutică.

Invers, ne vine un caz să se consulte pentru tulburări ale facultăţilor intelectuale. Sub efectul terapeuticii dv., tulburările psihice dispar, dar dv., notaţi apariţia de tulburări gastrice, sau renale sau respiratorii. Nu trebuie făcut nimic. Tulburările la nivelul stomacului, rinichiului, plămânului, nu sunt decât trecătoare. Boala are o direcţie bună de vindecare

Rezumăm de o altă manieră : atunci când o dezordine intelectuală este urmată de un catar pulmonar sau bronşic, sau de asemenea de o disfuncţie renală, gastrică sau intestinală, aceasta înseamnă că bolnavul se ameliorează.

Dar, invers, dacă notăm atenuarea tulburărilor renale, gastro-intestinale, cu apariţia de dezordini ale intelectului, aceasta însemnează că bolnavul nostru se agravează.

Să studiem acum acelaşi fenomen în ceea ce priveşte tulburările sferei voluntare. Mai sus v-am prezentat semnificaţia acestor tulburări, deci nu voi mai reveni asupra lor. Dacă prescripţia dv. este perfectă iată ce urmează să se întâmple :

ameliorarea şi dispariţia tulburărilor mentale;

apariţia de tulburări la nivelul sferei cardiace, hepatice sau sexuale.

Invers, dacă trataţi un hepatic şi, sub efectul remediului dv. dezordinile hepatice se amendează, dar pacientul prezintă idei de auto-distrucţie, dv. sunteţi pe o cale greşită şi remediul respectiv trebuie antidotat.

Această lege a corespondenţei organelor este o realitate practică şi nu o himeră. Este suficient să practicaţi cum trebuie homœopatia , în mod corect, pentru a o pune zilnic în evidenţă. Evident, dacă se practică o homeopatie fantezistă, cu tot felul de reţete, se va naviga ca pe ceaţă şi se va rata de departe obiectivul cercetării şi găsirii remediului simillimum.

“Istoria” cu complexismele, cu drenorii, cu intoxinaţiile, nu se integrează nici pe departe în doctrina homeopatică. Chiar dacă s-ar dori să fie interpretate lucrările lui Hahnemann, Hering, Boenninghausen, Boger, Kent, în cadrul unui curent de opinie mai modern, în homeopatie, aceasta nu este în mod cert o apropiere de homœopatia practicată în zilele noastre, cea pe care o facem, ci mai degrabă o apropiere de medicina psiho-somatică.

În speţă, prof. Antoine Porot (11 - citează Weiss şi English), se exlica astfel cu privire la acest subiect:

-- "În al 19-lea secol, se avea în vedere totdeauna sintagma:

Boală celulară à alterare de structură à tulburare fiziologică

-- În secolul 20, s-a adăogat :

Tulburare funcţională à boală celulară à alterare de structură.

-- Azi, medicina psiho-somatică indică o nouă eventualitate:

Tulburare psihologică à tulburare funcţională à boală celulară à alterare de structură. "

Teoriile sunt ceva, practica altceva. Dar atunci când doreşti să fii medic homeopat practician, şi când reîntâlneşti în practica ta de fiecare zi, în fiecare clipă,noţiunile puse în valoare de Kent, aceste noţiuni permiţând să vindeci nu teoretic ci practic un număr considerabil de bolnavi, trebuie să convenim că aici nu mai e loc de nicio îndoială, exceptând cazul când eşti sufocat de ceea ce eu consider că este cea mai rea dintre catastrofe, în homeopatie şi în viaţă în general: de prejudecăţi şi de idei preconcepute.

top

III. EVENTUALITĂŢI PRACTICE ŞI TEORETICE

DUPĂ LUAREA REMEDIULUI

1.Vindecare rapidă a bolnavului.

În acest caz, există două nuanţe distincte.

Subiectul s-a vindecat, deci, de tulburările pentru care a venit la consultaţie şi în plus, resimte o stare de bine din punct de vedere general somato-psihic; aceasta însemnează că :

• remediul prescris este Simillimum-ul său;
• dinamizarea aleasă a fost cea bună.

Se va obţine rar acest rezultat, în afara situaţiei când poate fi vorba de o boală mai superficială, recentă, puţin înrădăcinată.

În prezenţa unui rezultat atât de spectacular, în cursul unei boli cronice, este cazul totuşi să ne indoim şi să aşteptăm, pentru a fi siguri că avem de a face cu o vindecare adevărată.

Cea de a doua nuanţă, de care am pomenit mai sus, este următoarea : simptomele pentru care a venit bolnavul au dispărut, dar nu putem inregistra şi o stare mai bună a acestuia şi din punct de vedere general.

Altfel spus, rezultatele notate nu sunt decât parcelare; pot fi deduse dintr-un asemenea tablou noţiunile următoare :

• remediul prescris nu a fost Simillimum-ul bolnavului;
• remediul prescris n-a avut decât o acţiune paliativă;
• boala va reapare curând;
• “geniul” bolnavului şi bolii sale v-a scăpat;

Trebuie din nou să punctaţi observaţia dv.

2.Bolnavul nu semnalează nicio modificare locală sau generală.

Aţi prescris bunăoară Simillimum-ul posibil, şi pacientul revine afirmând : “mă simt tot la fel ca data trecută" (13).

Înainte de a lua în seamă cele spuse, trebuie să ne asigurăm de veridicitatea afirmaţiei respective, pentru că destul de des bolnavul are un punct de vedere strict personal cu privire la boala sa; şi că acest punct de vedere diferă considerabil de cel al practicianului homeopat.

Din momentul în care suntem siguri că efectiv nu s-a petrecut nimic, trebuie să luăm în considerare următoarele posibilităţi :

a.Simptomele furnizate de bolnav sunt inexacte.

Totul a fost construit ca un castel de cartoane şi acum asistăm la dărâmarea lui. Luându-l din nou la întrebări, vă veţi da seama că atunci când a spus că e “alb”, la prima consultaţie, era vorba în fapt de “negru” şi vice versa.

Este una din raţiunile pentru care am afirmat că este de bun augur să nu prescrieţi niciodată Simillimum încă de la prima consultaţie. Veţi evita astfel un demaraj fals.

b.Omiterea (uitarea) menţionării simptomului etiologic.

Deşi la baza observaţiei dv. a stat respectarea regulilor artei, din păcate îi lipseşte cheia problemei principale; dv. nu aţi insistat asupra antecedentelor şi de aceea etiologia cazului v-a scăpat.

Astfel, de exemplu, pacientul atins de o insomnie cronică, a omis să vă semnaleze că, acest din urmă simptom, a apărut după o cădere de pe cal, această cădere fiind urmată timp de câteva minute de o stare de pierdere totală a conştienţei.

Pivotul central în jurul căruia trebuie să se articuleze întreaga dv. observaţie, este căderea, cu comă tranzitorie şi scurtă. Simptomul etiologic trebuie să ocupe primul loc în analiza repertorială şi, dacă e posibil, remediul care acoperă întregul caz, trebuie să se regăsească aici într-un grad mare.

Am putea afirma acelaşi lucru şi în privinţa numeroaselor observaţii, în cursul cărora tulburările care împing pacientul să se consulte la medic, au debutat după o supărare, o hemoragie, etc.

Kent se ocupă cu minuţiozitate de furnicarul acestor simptome etiologice, care nu trebuie uitate atunci când tratăm un caz cronic

c.Cauza directă ocazională persistă.

Devine absurd să prescriem remediul său unui alcoolic care continuă să bea, unui mare mâncăcios care nu ţine deloc cont de regimul recomandat, sau celui care are un ulcer varicos dar refuză să stea alungit cel puţin trei ore în fiecare zi, etc....

În prezenţa unui asemenea bolnav, care conştient sau incoştient refuză să colaboreze, soluţia impusă este simplă : refuzul de a-l îngriji.

Vindecarea homeopatică merită şi trebuie să se bizuie pe colaborare şi pe efortul personal al pacientului, atât pe plan igienic cât şi alimentar.

d.Baraje medicamentoase sau infecţioase anterioare.

Acest baraj împiedică acţiunea remediului de fond. Înainte de orice, el trebuie să fie ridicat.

De exemplu, o vaccinare, o rujeolă, o scarlatină, etc.

Se prescrie în acest caz “remediul care ridică barajul”, şi după aceea Simillimum îşi dezvoltă acţiunea sa eficace. Este vorba aici de o chestiune foarte importantă, tratată în “Homœopatia franceză” (14)

e.Tare (vicii, deficienţe) ereditare.

Remediul este bun dar nu acţionează cu toate eventualităţile precedente; trebuie să căutăm o deficienţă familială, cum ar fi tuberculoză, cancer, sifilis, blenoragie, şi să prescriem nozodul corespunzător

Trebuie bine precizat că această tară n-o găsim la bolnav ci în familia sa. În cazul în care nu s-ar găsi nimic la bolnav sau la familia sa, eventualitate foarte rară, ei bine, noi găsim în nozodele intestinale ale lui Bach-Paterson, un mijloc foarte eficace de a “relansa” cazul nostru.

f.Absenţa reactivităţii.

Totul se întâmplă ca şi când organismul pacientului ar fi incapabil de a răspunde la excitaţia remediului homeopatic.

Dv. aveţi, în Kent, o rubrică consacrată acestui gen de carenţă : Lipsa de reacţie (lack of vital reaction, pagina 1937)

La rândul său, Boenninghausen (citat de Close [6], pagina 85) sfătuieşte folosirea de : Carbo vegetabilis, Laurocerasus, Moschus, Opium, Sulphur, listă căreia i s-ar putea adăoga nozodele.

g.Abuz de alimente sau de produse toxice.

Bolnavul face abuz de ceai, cafea, alcool, tutun, parfumuri tari şi din această cauză remediul nu acţionează. Această noţiune este foarte mult discutată de eminenţii noştri confraţi.

Hahnemann, în Organon, îi acordă o importanţă extremă; este suficient, pentru a vă convinge, să recitiţi paragrafele pe care el le consacră barajelor toxice; din contra unii confraţi ca Gallavardin, afirmau faptul tulburător următor : el absorbea remediul într-o ceaşcă de cafea pură şi afirma ca valabilă acţiunea benefică a remediului homeopatic.

Ne aflăm deci în prezenţa a două curente de idei opuse. Din punctul nostru de vedere şi în funcţie de experienţa noastră, noi gândim că trebuie să acordăm o oarecare atenţie pastei de dinţi folosite de bolnav, manierei în care el absoarbe remediul şi mai ales ce anume absoarbe.

Iată un exemplu practic şi demonstrativ :

Unul dintre bolnavii noştri, tratat de mai multe luni pentru o sinuzită cronică, nu înregistra niciun progres spre vindecare; secretul a fost descoperit atunci când el a mărturisit că sugea o cutie de “cachous” ( un fel de comprimate astringente, mentolate N.T.) pe zi, pentru a înlocui tutunul pe care noi i l-am interzis.

El urma să “răspundă” la tratament numai după ce a pus capăt obiceiului său nefast.

La fel, o tânără învăţătoare, cu dilataţie bronşică, “n-a răspuns” după administrarea remediului decât atunci când a încetat să mai folosească o pastă denumită de drogherie chiar homeopatică.

Să nu cădem în sectarism, dar să ţinem totuşi seama de micile detalii tehnice.

Kent în Materia sa medicală (Thuya, 910), scrie următoarele, cu privire la acest subiect :

“ ... Tutunul este unul dintre lucrurile care jenează cel mai considerabil acţiunea remediului dv. Numeroşi sunt bolnavii care nu se vindecă rapid, pentru că ei fumează. Marii băutori, marii fumători, marii abuzivi, sunt persoane la care remediul nu acţionează decât în mod lent. Dv. nu veţi obţine un rezultat decât atunci când veţi convinge bolnavul dv. să-şi modifice maniera de a trăi. Puneţi-l la un regim uşor, diminuaţi-I tutunul, suprimaţi complet alcoolul şi schiţaţi-I un mod de viaţă regulat şi blând.”

Problema modului de viaţă a bolnavului nu este o condiţie suficientă pentru a-l vindeca, dar adesea, ea este necesară.

h.Remedii alopatice.

Aceste remedii, zise moderne, sunt atât de puternice, încât lasă urme în sânul organismului pentru multă vreme.

În acest fel se comportă corticoizii, antibioticele, anestezicele locale şi generale, şi adesea, înainte de a obţine un răspuns, trebuie prescris remediul alopatic în diluţie homœopatică.

Este ceea ce şcoala engleză denumeşte: tautopatie.

Iată un exemplu curios şi demonstrativ care, adesea, se repetă în practica zilnică:

Un bolnav (Natrum muriaticum), atins de rinită spasmodică, mergea cu paşi mari spre vindecare. În mod brusc apare o recădere zgomotoasă şi inexplicabilă. Întrebând bolnavul cu minuţiozitate, se descoperă că el îşi extrăsese un dinte, cu opt zile mai înainte de recădere, fără a ne preveni. S-a prescris imediat o doză din anestezicul dentar, în diluţia 30 C., şi procesul curativ şi-a făcut din nou apariţia, opt zile după aceea.

Aşa ceva se întâmplă frecvent în rândul clientelei noastre, şi de aceea, în faţa unei recăderi care se profilează, atunci când totul mergea bine, să vă gândiţi şi la stomatolog !

i.Remediu incorect preparat.

Noi nu mai suntem în epoca lui Hahnemann, adică azi nu ne mai preparăm singuri remediile; cu toate acestea, trebuie ştiut că uneori remediul homeopatic ar putea fi prost preparat, de unde şi ineficacitatea lui.

Ni s-a întâmplat să nu obţinem niciun răspuns la un remediu preparat de un oarecare laborator şi să avem un răspuns imediat, folosind acelaşi remediu dar preparat de un alt laborator.

Pe măsură ce medicul progresează el trebuie să devină din ce în ce mai exigent cu privire la modul de preparare al remediilor pe care le foloseşte, dar în mod egal şi cu privire la procedeele de recoltare, conservare şi în special de păstrare a fiecărui remediu, etc.

De exemplu, trebuie să ne îndoim serios de remediile preparate în interiorul oficinelor farmaceutice, chiar dacă e vorba de o diluţie joasă, a 3-a decimală de exemplu. Dece? Recitiţi Organonul şi veţi găsi acolo acţiunea stupefiantă a remediului homœopatic prin olfacţie. Într-o oficină, toate odorile sunt în aer, şi dacă se prepară acolo un aşa zis remediu homœopatic, puteţi să vă imaginaţi ce poate să se întâmple.

j.Remediu incorect absorbit (administrat).

Cu toate că acest lucru este rar, modul de absorbţie al remediului contează mult. Clasic, dv. cunoaşteţi că remediul trebuie să ajungă direct din conţinător pe limba pacientului, sau să fie dizolvat în puţină apă şi băut, cât mai departe de mese.

Anumiţi bolnavi, neavertizaţi, absorb preparatul în apă de robinet, deci clorinată şi din această cauză, semnalează rezultate mediocre.

Alţii, cunoscând obiceiurile alopatice, iau doza homeopatică imediat înainte de masă sau de micul dejun, ceea ce, la fel, afectează eficacitatea remediului. Dar aici este vorba de un detaliu destul de mic, pe care l-am semnalat deja mai sus: J.-P. Gallavardin, acest mare " Kentist ", puţin cunoscut în Franţa, a semnalat numeroase observaţii de remedii prost luate, dar, totuşi, care au fost eficace. În acest exemplu ca şi în alte situaţii, în toată homœopatia , planează umbra gigantică a susceptibilităţii individuale, a idiosincraziei.

k.Dinamizarea (potenţa) nu este cea bună.

În anumite cazuri, Simillimum nu este suficient, trebuie să găsim de asemenea şi dinamizarea activă, la pacientul respectiv.

Cu privire la acest subiect există desigur reguli generale, care de altfel au fost enunţate, dar pentru anumiţi subiecţi este absolut necesar de a le adapta în mod intim la cazul lor. Un motiv în plus de a afirma că homœopatia este o medicină care foloseşte “haine pe comandă” (cum spunea odinioară amuzant Pierre Schmidt).

Anumiţi bolnavi nu reacţionează la 200 C., sau 1000 C., dar oferă o vindecare spectaculară cu o diluţie de 7 C. Alţii, din contra, “clocesc” simptomele timp de luni, la diluţii de 7 C., 15 C. chiar la 30 C., şi se vindecă în 15 zile cu una de X.M.

De aceea, în prezenţa unui bolnav care “nu răspunde”, va trebui să variem dinamizările, sub rezerva, bineînţeles, ca remediul să fie cel bine prescris.

Pentru a acţiona în această manieră, sunt necesare trei condiţii : să fii sigur de observaţia, de tehnica şi de tactica ta. Precum vedeţi, odată în plus, umbra gigantică a idiosincraziei, semnalată mai sus, se întinde mult pe acest domeniu al dinamizării remediului.

Toate aceste noţiuni de homeopatie pură nu sunt dificile, ele sunt doar delicate; dar odată simţite, pătrunse, înţelese, nu mai este necesar să se revină; “bulgărul de zăpadă” se măreşte cu fiecare observaţie, în aşa fel încât tehnica dv. se desăvârşeşte, odată cu percepţiile dv.

l.Remediu cu acţiune lungă.

Remediul dinamizat are viaţa lui proprie, individualitatea sa, ca aceea a unei fiinţe umane. Anumite remedii, în special la cronici, au nevoie de timp pentru a acţiona, pentru a-şi dezvolta acţiunea lor.

Este comun şi banal să mai amintim semnele de acţiune ale unui Lycopodium, Sulphur, Calcarea carbonica, Silicea, de la 4 până la 5 săptămâni, după absorbţia lor; în unele cazuri chiar 8 săptămâni după priza lor. Este suficient să practici homœopatia pură zilnic pentru a-ţi da seama de acest lucru.

Desigur asta nu însemnează că este necesar totdeauna să aştepţi atât de mult; cel mai adesea totul se reglează cam în 20 de zile, dar frecvent se pune şi problema de a şti să aştepţi. Această regulă practică nu este valabilă decât pentru bolnavi cronici şi subacuţi.

Din contră, la acuţi, puteţi avea un răspuns în 6 – 12 ore ce urmează. Odată în plus, dv. vedeţi idiosincrazia stăpânind această problemă.

3. Bolnavul acuză o agravare a simptomelor pentru care a venit la consultaţie.

În acest caz apar mai multe eventualităţi,.

a) Agravare acută şi scurtă urmată de o ameliorare rapidă.

Aici suntem în prezenţa unui bolnav al cărui pronostic este bun, pentru că această eventualitate însemnează :

Remediul este bun, la fel şi dinamizarea; Bolnavul are rezerve de reactivitate valabile şi eficace. Ameliorarea ar putea să dureze 4 – 8 săptămâni. Poate fi urmată de vindecare completă sau de recădere. În acest din urmă caz, va trebui să se repete acelaşi remediu, cu aceiaşi dinamizare.

b) Agravare lungă urmată de o ameliorare lentă.

În mod normal, o agravare “bună” nu durează decât 3 până la 4 zile, dar, în anumite cazuri, veţi remarca pacienţi a căror agravare se întinde până la 3 – 6 săptămâni.

Numai la sfârşitul acestei perioade de timp veţi putea nota semne anemice de ameliorare, penibile, meschine, “slăbănoage”. Este vorba aici de persoane care pot încă să se vindece, dar sub rezerva expresă de a nu-i epuiza. Această epuizare a capitalului de energie vitală poate fi şi opera dv., dacă aţi adus-o aici repetând prea des remediul lor simillimum.

În fapt, aceşti bolnavi se caracterizează printr-o vitalitate netă, sub medie; organismul lor este întratât de slăbit de vârstă, boală, de terapeutici alopate de lungă durată, etc., încât ele sunt comparabile cu cele ale îndelungilor stări de convalescenţă.

Trebue să manifestaţi răbdarea necesară faţă de ei şi să modelaţi cu mare atenţie terapeutica noastră tinând cont de vitalitatea lor redusă. Ca să fim plastici, vom folosi o imagine, închipuindu-ne că ei sunt în genunchi şi că inainte de a-i face să păşească trebuie să-i lăsăm să se ridice pe picioarele lor, ajutându-i cu deosebită grijă;

c) Agravare lungă, urmată de un declin al stării generale.

Prima parte a acestei eventualităţi ne întoarce la ceea ce am studiat în paragraful precedent, dar, în loc să apară după acea lungă agravare, o ameliorare lentă şi penibilă, ne trezim, din contră, cu apariţia unui declin general al pacientului, atât pe plan fizic cât şi mental.

Interpretarea care decurge de aici este următoarea: bolnavul este în imposibilitate de a fi vindecat.

Este vorba de un incurabil în sensul propriu al cuvântului. Linia de conduită ce rezultă ne conduce la constatarea că terapeutica noastră este paliativă. Ar fi foarte posibil să-l ameliorăm, sub rezerva de a nu prescrie decât mici remedii cu acţiune scurtă şi puţin profundă. Din contră, dacă acest bolnav va primi simillimum-ul său, adică acel policrest cu acţiune profundă şi lungă, starea sa se va înrăutăţi rapid.

În acest fel, din cauza necunoaşterii clare a acestor reguli ale pronosticului, am putea, chiar cu remediile noastre, să precipităm starea bolnavilor noştri, într-o formă mult mai gravă decât cea cu care au venit la noi la consultaţie.

Iată deci că poate deveni un lucru foarte grav şi foarte serios, acela de a îngriji semenii noştri cu ajutorul remediilor homeopatice. Arta homeopatiei cere studii îndelungi, serioase, şi nu doar posesia unui manual, în care bolile sunt clasificate alfabetic şi în dreptul lor remediile, aşa zis “corespunzătoare”, fiecăreia din aceste boli;

d) Agravare importantă, urmată de ameliorare scurtă.

Aşa ceva ne conduce la două deducţii.

Prima dintre ele este logică şi simplă.

Însăşi faptul că noi suntem în prezenţa unei agravări importante, ne lasă să presupunem că acest caz este bun, pentru că această agravare este totuşi urmată de o ameliorare, dar din păcate aceasta din urmă este scurtă, prea scurtă : remediul dat nu este simillimum, ci doar un remediu de acţiune paliativă.

Trebuie deci, să reluăm observaţiile sau să refacem de la cap analiza repertorială a cazului.

Ar mai putea fi, de asemenea, şi altă situaţie şi anume că remediul a fost similar situaţiei analizate, dar dv. aţi folosit un remediu prea mic pentru tratarea unui caz cronic, ceea ce nu este indicat.

Ca atare, în prezenţa unui pacient cronic, suferind de unul sau mai multe miasme, prescripţia de mici remedii cu acţiune scurtă nu aduce decât puţine rezultate durabile.

Dacă, din contră, remediul pe care l-aţi prescris este cel bun, fie el chiar un policrest, şi cu toate acestea pacientul dv. prezintă o agravare importantă, urmată de o ameliorare scurtă, cea de a doua deducţie pe care o efectuaţi este următoarea : bolnavul dv. este incurabil, nevindecabil.

Într-un asemenea caz, dată fiind eventualitatea unui eşec sigur, este preferabil să prescriem remedii cu acţiune scurtă, în măsură să menţină cât mai intactă rezerva de sănătate care a mai rămas; prescripţia repetată, de mari remedii ale materiei medicale, nu va face decât să accentueze starea de rău a bolnavului nostru pe termen lung;

e) Agravare, urmată de revenirea vechilor simptome.

Este vorba mai întâi de a recunoaşte, ca atare, aceste vechi simptome. Aceasta presupune un interogatoriu îngrijit şi minuţios. Tactic vorbind, trebuie să ne abţinem de la orice tratament, căci această reîntoarcere este de un excelent pronostic; studiind legile lui Hering, noi am înţeles deja semnificaţia unui asemenea fenomen.

După una sau două săptămâni, uneori trei, rar patru, aceste simptome vechi dispar, pe măsură ce se instalează ameliorarea.

Din contră, odată termenul scurs, dar cu persistenţa acestor vechi simptome, este vorba, din punct de vedere tactic, de a stabili o a doua prescripţie, ţinând cont de toate aceste simptome persistente.

Vom vedea, puţin mai încolo, maniera de a proceda pentru stabilirea celui de al doilea remediu.

4. Bolnavul acuză o ameliorare a simptomelor pentru care a venit la consultaţie:

a.Ameliorarea este repede urmată de o agravare.

Dacă remediul prescris a fost realmente Simillimum-ul cazului, dv. sunteţi în prezenţa unui bolnav nevindecabil în starea actuală a ştiinţei noastre. Cu toate acestea să nu uităm folosirea judicioasă a nozodelor care, adesea, relansează cazul şi pot conduce la vindecare.Nozodoterapia este o ramură puţin cunoscută, puţin explorată, a Homœopatiei.

Idealul ar fi să avem în biblioteca noastră practică un repertoriu consacrat special nozodelor.

Dar, să revenim la subiectul nostru : într-un asemenea caz, cea mai sănătoasă tactică consistă în folosirea unor remedii mici paliative, locale, de durată scurtă, ceea ce va putea permite folosirea lor frecventă.

Din contră, dacă remediul prescris nu este Simillimum, această ameliorare rapidă urmată de o agravare rapidă, ne duce la concluzia că remediul n-a avut decât o acţiune paliativă.

Trebuie reluată observaţia cu şi mai mare grijă, pentru a ajunge la remediul cel bun.

Practic, înainte de a ajunge la concluzia incurabilităţii unui caz, este de bun augur să admitem că ne-am înşelat şi să reluăm observaţiile noastre.

b.Ameliorarea se face într-o direcţie greşită.

Să reluăm exemplul clasic al ulcerului gambei pentru a înţelege ce se petrece. Dv. trataţi un ulcer al gambei, acesta se cicatrizează, dar apar hemoptizii după aceea. Terapeutica dv. a luat-o greşit, cursul bolii s-a îndreptat într-un sens rău, fiind clar că apariţia hemoptiziei constituie o consecinţă mai gravă, interioară (n.t) , decât ulcerul de la gambă !

Putem asista la acest gen de incidente regretabile atunci când prescripţia stabilită s-a făcut pe baza simptomelor locale sau empirice, şi nu a totalităţii simptomelor, sau şi mai bine, în unele cazuri, pe universalitatea simptomelor. Remediul de acţiune locală trebuie rapid antidotat.

Pentru a ne rezuma, această clauză-pronostic este dovada practică a ceea ce se denumeşte supresie homeopatică.

5. Bolnavi hipersensibili : ei obiectivează simptomele remediului administrat, oricare ar fi el.

Aceştia sunt pacienţi dificil de tratat şi, evident, de vindecat, căci, oricare ar fi remediul administrat, ei prezintă simptomele patogenetice nete, ale substanţei absorbite. Pe planul cercetării pure, aceşti bolnavi se dovedesc excelenţi “proveri”, pe care trebuie să ştim să-i folosim, după ce am notat, totuşi, simptomele inerente ale bolii. Cum vom acţiona deci, tehnic şi tactic, în prezenţa unor asemenea bolnavi ?

Caracteristica lor, înainte de toate, este o susceptibilitate reacţională excesivă.

Cu alte cuvinte, noi ne găsim deasupra pragului normal al reactivităţii. Acţiunea consistă deci în a încerca să diminuăm această sensibilitate exagerată, folosind anumite remedii homeopatice recomandate de Boenninghausen (citat de Clouse [6], pagina 85) : Asarum, Chamomilla, Coffea, China, Ignatia, Nux vomica, Pulsatilla, Teucrium, Valeriana .

6. Apariţia de noi simptome :

În acest caz trebuie să avem în vedere două eventualităţi. Prima, pe care R. Gibson-Miller a dezvoltat-o bine, este următoarea : fiecare prescripţie face să apară o ameliorare normal durabilă, dar care care este urmată de apariţia unui simptom nou care persistă.

Acest simptom nou (N.S.) motivează deci un nou remediu pentru că el este persistent; acesta din urmă ameliorează pacientul nostru pentru un timp, apoi, spre sfârşitul acestei perioade, apare din nou un simptom inaugural şi aşa mai departe.

Pe plan general, dv. notaţi, în acelaşi timp, o slăbire generală a stării de sănătate a pacientului, şi aceasta progresiv. Un astfel de tablou evolutiv ne spune că pacientul este incurabil şi că, din această cauză, va trebui să orientaţi terapeutica dv. spre efectul paliativ.

A doua eventualitate se arată mult mai interesantă căci ea ajunge la un capitol foarte important al tehnicii homœopatice : prescripţia celui de al doilea remediu. Dar, mai înainte, să studiem ceea ce se petrece.

Nu trebuie absolut de loc să se confunde: apariţia unui nou simptom (N.S.) şi întoarcerea unui vechi simptom (V.S).

Bolnavul trebuie adus în stare de a preciza dacă nu cumva ceea ce el descrie ca nou simptom (N.S.), este în realitate un vechi simptom (V.S), care a reapărut. În acest caz, noi vom respecta evident legea lui Hering, care recomandă : abţinere terapeutică.

Vechile simptome (V.S) vor dispare în câteva săptămâni, fără a interveni deloc ; din contră, dacă ele persistă cu tot atâta intensitate, vom fi nevoiţi să recurgem la un al doilea remediu, plasând pe prim planul analizei noastre repertoriale, acel sau acele vechi simptome (V.S).

Atunci când se detectează un nou simptom (N.S.) la un bolnav, este foarte important să fie bine notat, şi aceasta de o manieră caracteristică, apoi de a-l căuta cu atenţie nu într-o materie medicală rezumativă ci într-o enciclopedie completă de referinţă, cum ar fi:

ALLEN T. F., Encyclopedia of Pure Materia Medica

HERING C., Guiding Symptoms of our Materia Medica

CLARKE J. H., Dictionary of Practical Materia Medica

La nevoie, repertoriul lui Kent, sau mai bine, al lui Knerr, ar putea fi convenabil, pentru acest gen de verificare, dar eu cred că cel al lui Knerr este mai explicativ şi răspunde mai bine acestui obiectiv, cu defectul că este greu de manevrat.

Procedând ca atare, se verifică obiectivizarea corectă a noului simptom (N.S.) în cadrul patogeneziei remediului prescris.

În 95 % din cazuri, experienţa demonstrează că este vorba de un simptom patogenetic, care va dispărea, fără alte procese, într-un termen mergând de la câteva zile până la câteva săptămâni.

Dacă starea pacientului dv. este excelentă, pe de o parte, şi dacă noul simptom (N.S.) nu figurează în patogenezia remediului dv. pe de altă parte, abţineţi-vă totuşi de la orice gest terapeutic, pentru că proving-urile ulterioare vor arăta fără nicio discuţie, că acest nou simptom (N.S.) aparţine remediului respectiv. Cel puţin acesta este punctul de vedere al lui Kent, care scrie ([5], pagina 311) :

" ... Când un bolnav vă spune că simptomele sunt agravate sau modificate, trebuie să verificaţi dacă noile simptome fac parte din patogenezia remediului administrat. Dacă răspunsul este afirmativ, trebuie prescris S.L (Saccharis lactis). În caz contrar, două eventualităţi:

1° Bolnavul are nevoie de un alt remediu;

2° Dacă bolnavul evoluează în sensul vindecării, aceasta preconizează faptul

că aceste noi simptome vor fi puse în evidenţă mai târziu de noi provinguri. "

Noul sau noile simptome pot fi simptome patologice, adică simptome făcând parte din tabloul evolutiv al bolii. Semnificaţie : remediul prescris nu este cel bun, căci este cert că boala nu şi-a încetat evoluţia ei, şi deci o nouă analiză repertorială se impune.

Notăm, în treacăt, importanţa cunoaşterii patologiei de către orice homeopat de calitate, un bun homeopat neputând fi decât un doctor în medicină, cel puţin în secolul 20, căci cunoaşterea diagnosticului, pronosticului, a evoluţiei patologice a unui caz sunt absolut necesare pentru a discerne simptomele bune şi cele rele.

Deci, simptomul nou apărut nu este un simptom patogenetic, nu e un simptom evolutiv al bolii, nu este un vechi simptom uitat de bolnav, care a reapărut, el este persistent în tabloul simptomatic al bolnavului, toate aceste condiţii reunite permiţându-ne să afirmăm că este necesar să prescriem un al doilea remediu, pentru a face să progreseze procesul curativ

àContinuare partea 2-a

top

ßpagina Redactari