4. Emmanuel Swedenborg (1688 - 1772)
a. Portret biografic
Emmanuel
Svedberg, care nu a luat numele de Swedenborg decât atunci când
regina
Ulrika Eleonora i-a acordat un titlu de nobleţe, este de la început
un student neobosit, care se lansează cu pasiune în cercetarea celor
mai variate domenii : matematici, fizică, limbi străine (el posedă
zece limbi la 25 de
ani, dintre care patru limbi orientale, şi va învăţa mai târziu
ebraica şi armeana), ştiinţe naturale, muzică, astronomie...
Înafara
erudiţiei sale, care ar fi putut evoca un Leonardo da Vinci, dacă nu
i-ar fi lipsit domeniul picturii, el avea de asemenea gustul
invenţiilor şi a conceput la 26 de ani
: o maşină cu vapori, o maşină
de zbor cu aripi fixe şi elice, un aparat submarin, o puşcă cu aer
comprimat, un nou model de ecluză, un pendul cu apă reproducând
mişcarea planetelor... şi în 1718 (la sediul din
Fredrikshald),
el a conceput un mijloc de a parcurge
60 km. pe solul
a două galere, o corvetă şi cinci şalupe.
Acest
personaj ieşit din comun a creeat prima revistă ştiinţifică suedeză,
demonstrând că partea orientală a
coastei
ţării era
inundată şi că ea urcă mereu ; el multiplică publicaţiile
ştiinţifice şi călătoriile de studii.
Apoi
s-a ivit
o întorsătură
la maturitate :
către vârsta de cincizeci de ani, el resimte ameţeli cu pierderea
vederii, urmate de somn şi de vise,
pe care el le notează cu scrupulozitate, gândind că o să le poată
interpreta, găsind în ele semne ; a fost ca un fel de invitaţie la un studiu al spiritului. El
publică "visele" sale, în care gândea că realizează o comunicare cu
spiritele şi îngerii ; de aici încolo clocotul său intelectual se
apleacă exclusiv pe subiecte de reflexie legate de mistică şi
suflet. Încearcă de aceea să analizeze viziunile sale, să le pună în
ordine şi să sistematizeze semnele prin care el credea că le vede,
vrând să facă din aceasta ceva coerent. Tinând cont de
caracterul foarte particular al acestei evoluţii, noi vom rezerva
ceva mai încolo, un loc de discuţie şi continuăm consideraţiile
biografice.
 Swedenborg
este celebru în toată Europa : în 1766, Kant (1724 -
1804) publică Gândurile unui vizionar explicate prin visele
metafizicii. În 1768, vechiul nostru om de ştiinţă, devenit
teozof, publică o lucrare asupra căsătoriei (titlul francez : Les
Délices de la sagesse par l’amour conjugal) din care Balzac (1799 -
1850) se va inspira în Séraphita et Louis Lambert.
Baudelaire (1821 - 1867) va fi de asemenea sedus de gândirea lui
Swedenborg.
Prezicând
căderea bisericii actuale şi înlocuirea sa printr-un creştinism
bizuit pe revelaţiile sale personale (ultima sa lucrare importantă
este : Adevărata religie creştină) el este declarat eretic în
Suedia şi reia călătoriile sale pe care le va termina în Anglia, unde
va muri, la Londra, la data pe care şi-a prezis-o.
b. Discuţie asupra ideilor
Autorul
acestei lucrări nu este sigur că ar fi acceptat
să o scrie, dacă ar fi avut cunoştinţă, în prealabil, de
dificultatea de a conduce un studiu critic în
faţa amplorii misticismului vizionar al lui Swedenborg !
Singuri, câţiva adepţi ai unor curse pe rute
muntoase cu ghiaţă şi curbe, situate abrupt pe marginea unor
prăpastii, ar fi găsit o plăcere să stea la volanul unui automobil
cu pneurile roase de drum...
Pentru
un medic al anului 2000, prima reacţie în faţa unui pacient care ar
povesti aceleaşi viziuni, ca cele ale lui Swedenborg, ar fi să se
asigure mai întâi de un aviz diagnostic din partea unui psihiatru. După câţiva
ani de practică, noi toţi am văzut pacienţi, al căror aspect
intelectual "prea strălucitor", survine după o perioadă de "clocot"
cerebral, şi riscă să anunţe un delir de aliură maniacală, în care
nu este rar să observăm o tematică religioasă.
Dar lucrurile nu sunt
aşa de simple : ar trebui, aici, să adăogăm, competenţei în
psihopatologie şi o cunoaştere socio-istorică : criteriile
diagnostice sunt modulate de contextul cultural al subiectului
examinat. Un Auvergnat, care se teme ca
cerul să nu-i cadă în cap, nu e bolnav dacă el se numeşte Vercingetorix,
şi a trăit cu 2052 de ani înaintea noastră. O
viziune mistică, pentru un Suedez al începutului secolului XVIII, nu
are aceiaşi valoare semiologică cu aceiaşi viziune a unui Francez al
anului 2000.
Să
ne fi fost oare preferabil să insistăm şi mai mult pentru a pune în
gardă cititorul de azi al lui Swedenborg, contra pericolului
derivelor delirante (generatoare de atâtea suferinţe şi de o astfel
de excludere socială şi afectivă !), decât de a ţine să stabileşti
bilanţul de sănătate mintală a misticului suedez ? Ajutaţi de
această punere în gardă, noi putem să propunem argumentele care se
înscriu în apărarea lui Swedenborg.
Acest
om care gândea că are acces la revelaţii divine, nu a tras, cu toate
acestea, niciun profit personal : el a publicat sistemul filozofic
şi teologic pe care şi-l dedusese, dar n-a înfiinţat Noua Biserică (sau
Biserica Swedenborgiană) cea care a fost fondată în Anglia după
moartea sa.
Pe
de altă parte, el n-a făcut niciodată ocultism nici misticism, ca
atare : el a încercat să aplice metodele raţionale, care i-au reuşit
atât de bine în domeniile materiale, pentru a studia fenomenele
subiective şi iraţionale aşa cum le trăia în experienţa sa
individuală. Nu se poate vorbi de luciditate, în măsura în care el
accepta viziunile sale ca şi când ele ar fi fost fapte
obiective. Se poate probabil vorbi de curaj, căci este foarte greu
şi periculos pentru un om să-şi asume o asemenea soartă ; şi se pare
că el a făcut-o cu serenitate.
 Originalitatea lui Swedenborg
constă în a fi plecat de la un cartesianism materialist
(el este cel care scria în 1721 : "toate proprietăţile materiei sunt determinate de
principii matematice şi fizice"), pentru a evolua apoi spre
o practică cel puţin îndrăzneaţă a raţiunii : explorarea lumii
prin
viziunile sale mistice, utilizând aceleaşi metode ca şi când ar fi vorba de
ştiinţe naturale. Am putea apropia această mişcare de concesiile pe care
le făcea Descartes în domeniul religios ? Da, dacă se consideră că
Descartes exprima bine părerea lui, atunci când avansa teoria sa a "ideilor
native (înăscute)" ("seminţe de adevăr aruncate în spiritele
noastre de Dumnezeu") ; nu, în măsura în care filozoful francez nu
relatează viziuni, nu publică niciun studiu cu privire la acest subiect,
şi aplică teoria sa, a ideilor înăscute (native) în domeniul gândirii.
Noi
trebue să subliniem aici cele două mişcări inverse în evoluţia lui
Swendenborg. La începutul vieţii sale, el încearcă să observe, şi de
aici, să înţeleagă lumea exterioară, cea a naturii ; scopul este
astfel de a percepe legile care guvernează lumea materială ;
înţelegând că un gânditor din epoca sa este puternic înclinat să-şi
închipuie că natura este plasată sub autoritatea unei acţiuni
divine. Plecând de la aceste prime viziuni, el caută să examineze
acest material subiectiv iraţional, în speranţa că va deduce din el
legile care guvernează spiritul ; această
a doua mişcare, readuce un om al acestei epoci, la Dumnezeu, într-un
fel cum cultura secolului XX readucea pe Freud, la încercarea de a
explora inconştientul individual, plecând de la vise, sau aşa cum
Jung încerca să identifice arhetipuri constitutive ale
inconştientului colectiv, atunci când se interesa de fenomene, cum ar
fi visele premonitorii, tradiţie alchimică, credinţe de diferite
tradiţii, etc...
Dar, în cazul lui
Swedenborg, această a doua mişcare devine inversă faţă de prima : el
speră că dacă reuşeşte să înţeleagă legile divine care guvernează
universul, şi că va putea atunci să le aplice în mod direct asupra
lumii fizice şi biologice, şi din acest fapt, cercetarea (în sensul
ştiinţific al termenului) nu va mai avea nicio raţiune de a fi. Iată
în mod exact "capcana" în care noi credem că s-a
lăsat prins
Kent, atunci când el tuna fulminant asupra microscopului, spunând : "Atâta vreme cât în toate lucrurile un om nu se încrede
decât în ochii săi şi în degetele sale, el se bizuie pe o falsă
ştiinţă şi pe teorii, el judecă lucrurile invers, plecând de la sfârşit pentru a ajunge la început ; cu alte
cuvinte, el pleacă de la sine-însuşi şi este un nebun.".
Putem,
fără îndoială să înţelegem punctul de vedere al lui Kent în măsura
în care medicina "ştiinţifică" din timpul său era una de o mare
carenţă. Acest lucru nu mai este valabil în zilele noastre ; şi
totuşi vedem cum unii medici care-şi zic homeopaţi cad în această
greşeală şi continuă să gândească şi azi, despre medicină, aşa cum ar fi
spus-o, la vremea lor, Hahnemann, Kent sau alţii din acea
perioadă.
Ei aplică un raţionament depăşit, fără a vedea că,
între timp,
condiţiile
s-au schimbat radical. Adepţii
curselor pe ghiaţă ar trebui să ştie că, în situaţia automobilului
care rulează în acest fel, cum am arătat mai sus, nu mai există nici
zonă de securitate, nici alt traseu de rezervă, pentru că au dispărut chiar
marginile lui !
Adeziunea
lui Kent la ideile lui Swedenborg este atât de puternică, atât de
susţinută de propria sa nevoie mistică, încât totul readuce pe Kent
la religie, în percepţia sa asupra lumii şi a medicinii ; şi acest
lucru este afirmat de numeroase ori:
"Psora
este consecinţa voinţei omului, ispăşirea ultimă a
păcatului său"
"Se
poate, dacă meditezi , să devii ateu ? Un
om care nu poate crede în Dumnezeu nu poate deveni
un homeopat".
"Dumneavoastră
nu puteţi să despărţiţi medicina de teologie. Întâlnim omul de-a
lungul drumului care coboară din planul său spiritual , cel mai
profund la planul său fizic natural, cel mai exterior."
Este
motivul pentru care noi ne simţim mai bine cu Heri ng,
care frecventa şi el, de asemenea, biserica swedenborgiană, dar cu o
cât de mare distanţă personală :
"Atunci când există o excelentă
raţiune
care ne poate face să preferăm în locul swedenborgienilor, tratamentul
homeopatic, nu există cu adevărat niciuna pentru care toţi
homeopaţii să-şi dorească să fie swdenborgieni".
Acest citat din
Hering este reprodus de E. Van Galen.
Influenţa
organizatoare a lui Swedenborg asupra gândirii lui Kent este de aşa
manieră încât homeopatul nostru, pasionat cu totul de simptomele
psihice, trece complet dincolo de partea unei şcoli ale cărei progrese se
dezvoltă totuşi sub ochii săi.
În citatul care urmează trebue dat cuvântului
"afecţiuni" sensul de
"afecte".
Se vede aici
că Kent observă puterea afectelor în
raport cu cea a raţiunii, dar nu pare dispus să meargă până la
capătul constatării sale : viziunea sa asupra psihismului uman este
astfel pecetluită ; Kent se face că nu vede că o altă teorie despre om se iveşte la
ordinea zilei, nici măcar pentru a o contesta.
"Inteligenţa omului îl pune în contact cu lumea ; el păstreză
afecţiunile în mare parte pentru el însuşi. Un om poate avea
afecţiune pentru tot felul de obiecte, şi perversiune pentru aceste
afecţiuni, dar inteligenţa sa îl va sfătui de a nu arăta restului
lumii simpatiile şi antipatiile. Afecţiunile nu se pot vedea,
în timp ce inteligenţa este supusă inspectiei. Omul nu-şi poate
ascunde inteligenţa sa. Noi vom vedea că afecţiunile sunt
interioare, că ele sunt acoperite ca de un mantou, că ele sunt ceea ce
este mai intim şi sunt ascunse privirilor ; din contră, înţelegerea
(judecata) este veşmântul cel mai extern, ea înveleşte şi ascunde
afecţiunile exact cum îmbrăcămintea pe care o purtăm pe corp ascunde
corpul.".
La
o primă lectură a acestui pasaj (extras din conferinţa de materie
medicală despre Aurum metallicum) întrebarea care se pune este
următorea : cum se face că Kent nu s-a interesat de curentul
psihologic şi psihanalitic al acelei epoci ? Şi aceasta cu atât mai
mult cu cât trebue amintit că în 1909, universităţile din coasta de
Est a USA primeau cu toate onorurile o delegaţie constituită
din trei mari personalităţi venite din vechea Europă : Sigmund
Freud, Carl Gustav Jung şi Sandor Ferenczi. Această călătorie vrea
să spună că opera psuhanalitică avea deja în USA un anume impact de
mai mulţi ani...
c.
Trei mari principii ale lui Swedenborg aplicate
în homeopatie
Legea corespondenţelor :
Această
doctrină a corespondenţelor este comună cu tradiţiile ancestrale şi
pare că s-a născut din efortul de a face legătura dintre cele două
mişcări inverse, evocate mai sus. Astfel, lumii materiale îi
corespunde spiritul (sufletul) ; omului interior (de esenţă divină)
îi corespunde omul exterior (corpul) ; vieţii terestre finite îi
corespunde cea de dincolo infinită; celor trăite în viaţa terestră
le corespunde o altă calitate dincolo ; şi aşa mai departe...
Imediat, ca homeopaţi,
noi ne imaginăm că Kent a stabilit corespondenţă între "omul
interior" şi "învelişul care îl găzduieşte" , şi deci necesitatea de
a îngriji "forţa vitală dereglată" şi nu organele purtătoare de
simptome.
Din păcate, spusele
lui Kent sunt întunecate de faptul că corespondenţele sunt
de o astfel de evidenţă pentru el încât el trece de la un aspect la
altul fără a preveni auditoriul. Când Kent
spune că boala este centripetă, el vrea să spună că o cauză
imaterială provoacă de la început o atingere centrală ("energia
vitală dezacordată" a lui Hahnemann, sau "afecţiune dinamică"). Când
Kent spune că boala este centrifugă, el o înfăţişează, atunci, ca o
consecinţă secundă a primei perturbaţii dinamice, interioare.
Această consecinţă este atingerea anatomică a organelor, care începe
totdeauna printr-o localizare periferică (de exemplu, erupţia
cutanată). Iar când spune că evoluţia bolii
devine centripetă, el evocă agravarea pacientului, cronică, cea
marcată de o suită de atingeri locale mergând din ce în ce mai mult
spre organele "nobile" (de exemplu : pacientul eczematos devine
astmatic).
Să
rezumăm înţelegerea evoluţiei unui caz :
ca şi Hahnemann, Kent vede debutul bolii în
alterarea forţei vitale (Kent califică această alterare centrală
drept "cauză"), în timp ce consecinţele terminale sunt tisulare.
Apoi el devine mai precis decât Hahnemann, afirmând că aceste
leziuni tisulare debutează la periferie şi evoluţia naturală va fi
centripetă (cu o accelerare a acesteia, dacă se produc supresii ale
localizărilor anatomice apărute). Vindecarea va fi în ordine inversă
(atât ca direcţie cât şi ca cronologie), deci centrifugă, şi
ultimele simptome apărute vor dispărea primele (erupţia apărută
prima va fi vindecată ultima ; şi va reapărea dacă ea fusese
suprimată). Cura nu este terminată decât
atunci când toate simptomele vor fi dispărut în ordine inversă, este
o vindecare centrală, internă, ceea ce se manifestă printr-o
excelentă stare mentală, durabilă. Am prezentat aici un caz ideal,
pentru claritatea expunerii, prea perfect pentru a putea fi regăsit
în practică, deci a fost vorba de claritate în teorie. Această
problemă este fundamentală, pentru că ea permite să se înţeleagă
bine capitolele privind cea de a doua prescripţie şi cele
douăsprezece eventualităţi ale lui Kent, care pe plan practic, aduc
foloase.
Un
alt exemplu de confuzie exprimând până la ce limită
problema corespondenţelor a devenit o evidentă pentru el : când
vorbeşte de "substanţă originală", trebue înţeles că el se referă la
ceea ce poate fi conceput ca cel mai imaterial...cel mai infim ca
substanţă ! Studiul lui Swedenborg trebuia să facă mai clară
problema acelei "substanţe originale". Cu toate acestea, este
posibil să trecem peste capitolul în impas, consacrat substanţei
originale, fără a pierde ce e util din învăţământul tehnic al lui
Kent.
Iată
alte citate având tangenţă cu
"corespondenţele" :
"Homeopatia există, ca lege şi doctrină şi operează
în lumea cauzelor. Dacă n-ar fi aşa, ea n-ar putea acţiona în lumea
celor determinate."
"Nu
căutaţi niciodată o cauză în faptul-însuşi. Cauza trebue să fie
anterioară faptului sau în interiorul organismului"
(...).
"Nu
spuneţi că pacientul este bolnav pentru că el are o tumoră albă, ci
că tumora albă este acolo pentru că ele este bolnav." (a
6-a
conferinţă). (...).
"Expresia
boală înseamnă în realitate semnele şi simptomele care preced
apariţia bolii organice. (...). Creşterea stărilor patologice arată
creşterea bolii ; amplificarea simptomelor denotă adesea o diminuare
a bolii. (...). Dacă anatomia patologică a luat locul
simptomelor, nu mai e nici o şansă de vindecare. Atunci când au loc
distrugeri organice, micile simptome indicatoare par împinse în
umbră şi simptomele primitive care existau înaintea modificărilor
patologice sunt uitate. Ghidul a dispărut ; nu mai există o altă
modalitate de a le recunoaşte."
Seria gradelor
:
Pentru
Swedenborg, există o
serie continuă de grade succesive în toate fenomenele. Dar aici,
corespondenţa se face de o manieră diferită : gradele sunt infinite
în lumea divină şi finite în lumea materială. Tocmai din această
noţiune, de serii, Kent şi-a extras ideea sa privind scara de
diluţii ascendente. Să nu ne înşelăm prin asta : Kent nu este
printre cei care gândesc că acţiunea remediului creşte când creşte
diluţia :
"Puterea este în raport cu similitudinea şi nu cu cantitatea şi deci
ea nu creşte decât în funcţie de similitudine. (...). Numai un număr
mic de droguri vor fi suficient de asemănători pentru a vindeca şi
nu va fi decât unul singur simillimum.".
Ideea lui Kent era mai degrabă de a prezenta omul ca o serie de
planuri succesive, cărora trebue să le corespundă succesiv, tot o
serie de diluţii ascendente (adesea el o urca de două ori în
urmărirea cazului cronic, atâta vreme cât pacientul reacţiona bine
la acelaşi remediu).
Forţa afinităţilor :
Această
noţiune de afinitate este cea care îi permitea lui Swedenborg,
celibatar care nu avusese probabil decât o scurtă idilă, să scrie o
lucrare privind amorul conjugal. El concepea că persoanele care se
atrăgeau reciproc aveau afinităţi pe planuri spirituale foarte
profunde şi din acest motiv se regăseau în mod necesar pe lumea de
dincolo. Fidelitatea amoroasă, într-o asemenea concepţie, nu este un
imperativ moral, nici măcar un criteriu de reuşită conjugală : este
o veritabilă ascensiune către planurile divine...
Kent :
"Ştie cineva ce este afinitatea chimică,dacă aceasta nu este cumva atracţia pe care anumite substanţe caută
să o manifeste unele faţă de altele ?
(...).
Orice obiect posedă Aura sa
sau atmosfera (...). Cu
ajutorul acestei "Aure"
Sferele intră în contact ; la fel plantele şi
obiectele, animalele şi persoanele. Obiectele sunt în raport unele
cu altele şi o manifestă. Prin această Aură noi descoperim afinitate
şi respingere.".
Exact această noţiune de afinitate este reluată de Kent de-a lungul
simptomelor, prin intermediul dorinţelor şi aversiunilor
alimentare, prin faptul că un subiect caută căldura sau aerul liber
; de aceea putem găsi atâtea rubrici în repertoriul lui Kent legate
de dorinţe şi aversiuni în sensul larg al cuvântului.
El, nu numai că face o diferenţă de natură între
simptomele pe care un observator neglijent le-ar putea confunda ("wants
to be quiet" nu corespunde aceleiaşi liste cu
remedii ca "quiet disposition", după
cum în secţiunea "fever", conţinutul rubricilor diferă între
"uncovering, aversion to" şi
"chilliness with fever") ;
mai
mult, se ştie că Kent acorda avantaj mai degrabă simptomelor care
exprimau o afinitate decât modalităţilor, chiar celor generale.
Kent
dezvoltă adesea ideea după care, atunci când un
subiect reacţionează puternic la un remediu dinamizat, în experiment
sau în terapeutică, aceasta însemnează că el are o nevoie profundă
de acea substanţă, ceea ce ne plasează exact în acest context al
"afinităţilor" : "Dacă n-ar exista nicio Idiosincrazie, n-ar fi
existat nicio Homeopatie. Fiecare individ este sensibil la anumite
lucruri ; el este de asemenea susceptibil de a cădea bolnav şi de a
se vindeca. (...). Sensibilitatea nu este decât o denumire desemnând
o stare supusă oricărei boli posibile şi oricărei vindecări
posibile.".
continuare
---->>> |
