Conferinta nr. 3
CHEIA ŞI LACÃTUL IN TERAPEUTICà:

CEEA CE TREBUIE PERCEPUT,  INDIVIDUALIZAREA 

     Noi trebuie sã percepem (sã pãtrundem în mod profund n.t.) ceea ce este de vindecat în boalã.
 

     A percepe nu este numai a privi, ci un act care permite sã vezi boala "în interior", adicã nu numai sã o examinezi cu ochii fizici, ci sã-ti dai seama de natura ei prin inteligentã si rationament, sã o întelegi în mod clar.
 

     Organon § 3

     "Când medicul percepe în mod net ceea ce este de vindecat în boli, adicã în fiecare caz morbid privit individual ; când are o notiune precisã de ceea ce este curativ în medicamente, adicã în fiecare medicament în parte ; când, ghidat de ratiuni evidente, el stie sã aleagã substanta pe care actiunea acesteia o indicã drept cea mai potrivitã fiecãrui caz, adoptând pentru aceasta modul de preparare cel mai convenabil, estimând cantitatea în care va trebui administratã, si gândind în ce moment aceastã dozã cere sã fie repetatã, într-un cuvânt, folosind ceea ce este curativ în medicamente pentru ceea ce este indubitabil bolnav la pacient, o asemenea aplicatie fiind urmatã de vindecare ; când, în sfârsit, în fiecare caz special, el cunoaste obstacolele în calea revenirii sãnãtãtii, si stie sã le îndepãrteze, astfel încât restabilirea ei sã fie durabilã, numai atunci el actioneazã efectiv de o manierã rationalã si conform scopului pe care si l-a propus sã-l atingã, numai atunci el meritã titlul de adevãrat medic."
 

     Indicatiile terapeutice curative, în fiecare caz particular, decurg din totalitatea simptomelor. Boala este exprimatã prin acest sumum al simptomelor, dar acest ansamblu nu personificã prin el însusi esenta afectiunii morbide. Nu este decât reprezentarea perceptibilã a tulburãrilor interioare ale economiei. Aceastã totalitate, care este o realitate exterioarã transmisã prin tesuturi, se prezintã ca o formã a imaginii dereglãrii interioare. 
 

     Primele întrebãri care se pun în prezenta unui bolnav sunt :

·   care este diagnosticul patologic, pentru a putea distinge simptomele patognomonice, fatã  de cele care nu sunt patognomonice ?

·   care sunt, dintre simptomele ne-patognomonice, cele care ne vor ghida cãtre alegerea remediului bun ? 
 

     Aceasta nu însemneazã cã orice manifestare poate sã fie o sursã de indicatii terapeutice curative. Simptomele lezionale nu vor putea niciodatã, prin ele-însele, sã ne indice diagnosticul remediului curativ. Medicul trebuie sã distingã, în mod absolut, procesele susceptibile de a fi modificate, manifestãrile denumite reversibile care ar putea fi material afectate de administrarea de medicamente, pentru cã acestea constitue indicatiile curative. Cauza oricãrui actiuni morbide este centrifugã, ea porneste de la centru spre periferie, dinspre pãrtile cele mai intime ale fiintei umane spre pãrtile cele mai distale.
 

     Omul, din punct de vedere constitutional, nu cade pradã bolii prin cauze externe, prin microbi, nici chiar prin actiunea conditiilor de mediu, ci prin cauze care se gãsesc în el-însusi. Dereglarea din interiorul economiei vitale, prin carentã sau pletorã, constitue prima stare a lucrurilor. Apoi apar manifestãrile de dezordine centralã : mai întâi simptomele subiective, apoi cele obiective.
 

     Pentru a ajunge la o conceptie perfectã asupra a ceea ce poate fi vindecat, trebue pornit de la general la particular, observând boala în general, privind natura sa. Apoi, atunci când un individ are aceastã boalã, medicul noteazã modalitatea lui particularã de reactie, trãsãturile aparte ale acestei boli la acest individ.
 

     Indeosebi prin intermediul unui exemplu de epidemie am putea sã facem aceste idei mai clare, nu din punct de vedere diagnostic ci în scop terapeutic. 
 

     La început, aceasta apare, ca prim aspect, putin confuzã. Primele cazuri care se prezintã la medic nu-i dau acestuia decât o idee vagã, pentru cã el nu vede decât un fragment si nu poate obtine decât doar o parte a simptomelor. Dar epidemia se întinde, si consemnând în scris toate simptomele, clasându-le pe rubrici (mental, cap, ameteli.... generalitãti), toate aceste simptome, considerate laolaltã, vor reprezenta un tablou general al bolii epidemice, ca si când ele ar fi fost exprimate de un singur si unic bolnav. Foarte repede, medicul va sti sã distingã trãsãturile esentiale ale epidemiei, care afecteazã specia umanã sau pe fiecare bolnav în particular. El va fi capabil sã distingã ceea ce este general, de ceea ce este particular, sã distingã simptomele întâlnite  la toate cazurile (si care caracterizeazã epidemia), de cele care sunt exceptionale si rare si care caracterizeazã pe acei bolnavi care le prezintã. 
 

     În a doua etapã, care consistã în a gãsi remediul corespunzãtor, se procedeazã prin eliminare, cu ajutorul unui repertoriu, în asa fel încât sã se selectioneze un grup de remedii tipice ale acestei epidemii particulare.
 

     În fine, se pune problema remediului ce trebuie aplicat fiecãrui caz în parte. Procedând astfel, de la general la particular si cu ajutorul Materiei Medicale Homeopatice, se va determina care este remediul indicat fiecãruia dintre indivizii bolnavi.
 

     Este contrar principiilor homeopatice sã se prescrie, a priori, tuturora, acelasi remediu. Dar, în general, unul dintre remediile grupului epidemic va fi , foarte posibil, mai frecvent indicat decât altele. Mai rar se va întâmpla ca un bolnav sã aibã nevoie de un studiu totalmente aparte.
 

     Orice medicament care a fost experimentat  pe omul sãnãtos poartã în el anumite particularitãti care-i permit sã fie identificat ca remediu individual. Fiecare bolnav poartã în el-însusi caracteristici care-l identificã, la fel, ca bolnav individual. Gratie acestor singularitãti, de o parte si de alta, este posibil sã se aleagã acel remediu care corespunde bolnavului, ca o cheie potrivitã  numai pentru lacãtul sãu. 
 

     Stabilirea unei liste de remedii usureazã studiul epidemiei, dar nici un remediu nu poate fi administrat sau îndepãrtat, sub pretext cã el este prezent sau absent din aceastã listã. Nu se pot simplifica lucrurile decât printr-o muncã asiduã si prin desfãsurarea unor cercetãri laborioase. Nu numai cã vindecarea va urma, ci cazurile vor evolua mai repede, cazurile grave se vor simplifica iar remediile vor preveni complicatiile.
 

     Douã principii importante :

     1) Nu vã mãrginiti la remediile reputate drept conforme diagnosticului (al rugeolei sau gripei...).

     2) Feriti-vã de rutinã, de predilectia pentru anumite remedii si asigurati-vã tot timpul cã administrati remediile ale cãror indicatii sunt bine precizate si evidente.
 

     În acest fel medicul îsi dã seama, în cazul bolii, ce anume constitue cu  adevãrat indicatia terapeuticã curativã. Asta nu se prezintã în mod natural judecãtii lui decât dacã el este la curent cu natura îmbolnãvirii :  el trebuie deci sã cunoascã bine diagnosticele nozologice. Pe mãsurã ce evolueazã boala, manifestãrile clasice ale acesteia exprimã natura ei. Ca urmare, o serie de remedii posibile apar imediat în minte, si ele sunt cele care corespund acelei forme particulare de boalã.  Dacã bolnavul alege din grupul obisnuit de remedii, remediul trebuie sã corespundã în acelasi timp naturii bolii (expresiei bolii), dar si simptomelor personale (expresiei subiectului bolnav n.t.) prin care se exprimã aceastã epidemie particularã la un bolnav dat.
 

     În rezumat, se face mai întâi diagnosticul bolii în general (diagnostic nozologic). Apoi, la individul care face boala respectivã, se studiazã maniera sa particularã de a reactiona. Homeopatul îsi face un obicei din a studia cele mai fine nuante de diferentiere între boli, si cele mai mici detalii care conduc la remediul curativ. El este capabil sã individualizeze fiecare caz prin prisma vietii intime si a stãrii de constiintã a fiecãrui subiect. 
 

     Însusirea cunostintelor  precise cu privire la actiunea remediilor individuale se face exact în acelasi fel, de la general la particular. Ea se realizeazã de asemenea prin studiul patogenetiilor homeopatice, adicã a experimentelor pe omul sãnãtos. În experimentarea unei substante, nu trebuie sã ne asteptãm ca fiecare experimentator sã manifeste aceleasi simptome. Fiecare va evidentia fãrã îndoialã caracteristicele sale personale, si dacã toate simptomele sunt colectionate ca si când ele ar fi fost resimtite de un singur si unic subiect, noi vom obtine imaginea, portretul, fizionomia acestei substante. Cu vreo sutã de experimentatori, noi am putea teoretic sã percepem si sã judecãm pânã la ce punct si între ce limite un remediu poate afecta specia umanã, ca si unitatea sa de actiune completã asupra omului în general.
 

     O substantã poate fi consideratã ca fiind capabilã de a fi studiatã în ansamblul ei atunci când simptomele pe care ea le-a provocat au fost consemnate si clasificate (mental, cap...generalitãti) în lucrãri scrise. Nici un medicament nu poate fi considerat ca experimentat în mod complet si definitiv, atâta timp cât n-a afectat si n-a produs îmbolnãvirea tuturor regiunilor si tuturor organelor fiintei umane. Numai în acest moment el poate fi considerat apt de a fi studiat si de a fi folosit în terapeuticã. Însã, nu putine din experimente sunt mai degrabã fragmentare si incomplete, si sunt date doar pentru ceea ce ele valoreazã.
 

     Atunci când medicul zãreste, ca într-o imagine, natura bolii (fizionomia morbidã), si când el este la curent cu toate bolile în fata cãrora ne înclinãm ; când el vede natura remediilor utilizate în mod obisnuit tot atât de clar cum ar percepe boala ascultând spusele unui bolnav, atunci medicamentele care au produs omului sãnãtos, simptome similare, îi vor veni imediat în minte.
 

     Iatã ceea ce ne învatã paragraful 3 din Organon. Totul se bizuie aici pe notiunea de perceptie. Practicianul trebuie sã perceapã, prin inteligenta si capacitatea sa de întelegere, natura procesului morbid si natura medicamentului care poate sã vindece. Numai atunci el devine în mod real priceput si competent.