|
Sfârşitul de secol şi începutul noului mileniu marchează, fără îndoială, multiple mutaţii în viaţa societăţii, multitudinea de frământări şi de căutări de soluţii la probleme, adesea contradictorii, discordante, nefiind altceva decât expresia acestei stări de lucruri.
În medicină, deşi ajunsă la adevărate culmi în privinţa posibilităţilor tehnice de explorare a corpului uman, permiţând astfel detectări de mare fineţe ale dereglărilor ce stau la baza fenomenelor morbide, apare o imensa criză terapeutică, cea a neputinţei de a stăvili efectele secundare ale unor medicamente de sinteză extrem de active; care vindecă unele boli dar lasă “cicatrici” în alte segmente ale organismului, producând de fapt noi dereglări ale echilibrului biologic, astfel încât cu greu medicul tranşează cota de binefacere, faţă de cea de agresivitate şi risc în cazul unor asemenea tratamente.
Ne apare astfel în minte o
teamă sinistră că omenirea, civilizaţia, progresul etc. s-au îndepărtat,
poate, prea mult de natura-mamă, iar bolile şi calamităţile ne apar drept
semne de avertizare, ca un strigăt mai mult sau mai puţin strident că
pericolul pe acest drum devine iminent.
Virajul căutării unor soluţii
de împăcare cu realitatea vie s-a produs şi acţionează pe multiple planuri,
în sensul de a ţine cont în mai mare măsură de dimensiunea ecologică a
oricăror activităţi
din sânul societăţii.
În terapeutică au
început să câştige teren mijloacele cunoscute a fi mai aproape de natură, cele mai multe
din acestea fiind de fapt achiziţii milenare ale cunoaşterii, la început
empirice, apoi confirmate de
ştiinţă. Folosirea unor preparate simple, de plante sau minerale, acţiunea
benefică a unor factori de mediu
(soare, aer, ape,etc.) sau a altor procedee
(regim de activitate, mişcare, masaj..) a început să fie din nou de
actualitate, şi ,dece nu, să fie dezvoltate pe baze noi, apropiate evoluţiei
ştiinţelor.
Aşa se face că, printre
preocupările de a reveni la matcă, pe planul terapeuticii medicale, astăzi
îşi face loc tot mai mult, printre altele,o ştiinţă ale cărei baze fuseseră
de mult uitate, homeopatia.
Homeopatia de azi, moşteneşte, de fapt, tradiţia vechii şcoli
medicale hippocratice care stă la obârşia medicinii.
Este ştiut faptul că Hippocrate (460-337) definea trei căi
fundamentale de vindecare a bolilor, care rămân valabile şi astăzi:
“natura medicatrix”, prima,
subordonată efortului de căutare a acordului (“sintoniei”) dintre
organismul bolnav şi mediul cosmic, un fel de religie a naturii, cea a “contrariilor” , a doua, care
s-a bucurat de o eflorescenţă continuă şi domină medicina timpului (de
ex. dacă pacientul are febră, cefalee etc. îi prescriem medicamente
“contra” acestor manifestări) şi cea de a treia,
a asemănărilor sau analogiei, al cărui principiu (un fel de “cui pe
cui se scoate”) a fost abandonat de Galenus (138-210) şi abia prin anii
1500 a fost reconsiderat de Paracelsus, în perioada neo-hippocratismului
renascentist, într-o formă care nu a putut depăşi
dimensiunea obscură a faptelor văzute simplist.
Meritul, de a fi redescoperit
şi repus în drepturi această a treia cale de vindecare, a revenit
medicului german, Samuel
Hahnemann (1775-1843)
care, în perioada anilor 1790-1796, şi-a verificat pas cu pas faptele de
observaţie, publicând, în 1796,
un articol revoluţionar pentru medicina timpului său, referitor la descoperirea unui nou principiu
terapeutic, cel al similitudinii, principiu căruia urma să i se mai
alăture şi altele: cel al dozelor
infinitesimale şi cel al
individualizării simptomelor, toate constituind
pilonii doctrinei terapeutice homeopatice de ieri şi azi.
Nu ne propunem să convingem pe
nimeni, prin cele câteva cuvinte ce urmează, cu privire la această
terapeutică. Vom spune doar că, aşa cum era de aşteptat, apariţia şi mai
apoi evoluţia homeopatiei, au surprins şcoala medicală instituţionalizată a
timpului şi încă mai surprinde şi astăzi deoarece homeopatia, dincolo de
incontestabila ei contribuţie teoretică şi mai ales practică,
apare unora ca o disciplină
insufIcient argumentată ştiinţific.
Există, bunăoară, îndoială
asupra posibilităţii că o substanţă diluată atât de mult, cum se întâmplă cu
preparatele homeopatice, ar mai putea avea vre-o acţiune asupra organismului,
atâta vreme cât mijloacele tehnice ale ştiinţei actuale nu mai pot detecta
nici măcar o moleculă a acelei substanţe, dincolo de o anumită diluţie (
după cea de a 12-a diluţie centezimală, după
legea lui Avogadro). Că această acţiune există în mod cert o spun bolnavii
şi cei care se tratează cu diluţii de acest tip (de ex. desensibilizările în
alergii), iar vina că ştiinţa n-a ajuns la descoperirea unor alte mijloace
de detecţie mai fine nu aparţine homeopatiei şi nu este nici într-atât de
mare ca să justifice negarea rezultatelor
pe care homeopatia le obţine, de 200 de ani încoace, în practica
medicală.
Trebue mai degrabă să acceptăm
că fenomenele umane sunt mult mai complexe şi rezultă din acţiuni de
diferite naturi: fizice, chimice,energetice, informaţionale etc.. De exemplu,
frecarea a două lemne naşte foc, iar acesta nu se mai “măsoară” cu cântarul,
precum lemnele care l-au produs.
Sau: un tânăr vede o fată şi după o privire, o vorbă dulce etc. cade
îndrăgostit, ca de o boală plăcută, devenind radios, entuziast sau poate
abătut. Se pune întrebarea: îndrăzneşte oare “omul de ştiinţă” să
nege că se întâmplă totuşi ceva , deşi este cert că nu deţine instrumentele
de “a măsura” parametrii care au putut induce acest ceva ?.
Lucrurile sunt deci, mult mai
complexe; nu putem detecta încă infinitezimalul decât biologic, poate şi
pentru că el, infinitezimalul, se distanţează de ceea ce este strict “material”, iar
“sculele noastre”, pe care le folosim ca să risipim îndoielile, măsoară în realitate altceva; ele au rămas de
bună seamă, şi nu pentru prima dată, în urma faptelor. ( Vai, Doamne, ce
reconfortantă recunoaştere ! Argumentele vieţii, ale “biologicului”,
ignorate până la excludere de
credinţa în mijloacele tehnice, redevin credibile în rândul instrumentelor
probatoare de adevăruri; şi
aceasta cu date oferite de homeopatie !)
Un alt punct, în înţelegerea
fenomenului homeopatic, îl constitue diagnosticul homeopatic. S-ar putea
crede, de către cei care privesc simplist lucrurile, vorbesc chiar de
medicii neavizaţi, că discuţia îndelungă a medicului homeopat cu pacientul
creiază un ascendent psihoterapic şi că acesta duce, singur, la ameliorarea
unor bolnavi sugestibili. Acest fapt nu poate fi exclus; el se produce
totdeauna când se întrunesc condiţiile respective, iar în terapeutică îşi
are locul său aparte şi chiar specialiştii săi.
În homeopatie lucrurile vizează
însă un sens mult mai profund şi anume realizarea cerinţei fundamentale de a
cunoaşte în amănunt înfăţişarea globală a suferinţelor pacientului, deci
individualizarea diagnosticului şi nu numai prin cunoaşterea semnelor care
deranjează cel mai mult bolnavul, respectiv o suferinţă cardiacă, pulmonară,
hepatică etc. care pare să fie pe prim plan. Ori câte critici s-ar aduce
homeopatiei în sensul aşa zisei sale “neştiinţificităţi”, ea are la bază
cercetări verificate şi repetabile, confirmate cu exactitudine de rezultate.
Puţini ştiu că edificiul
cunoaşterii homeopatice se bizuie tocmai pe analiza minuţioasă a faptelor de
observaţie, pe cercetarea efectelor produse în urma acţiunii unor substanţe
(adesea chiar inerte în natură) asupra organismului sănătos, deci pe
cercetări ştiinţifice riguros structurate. Hahnemann a fost de fapt primul
care a folosit experimentul ştiinţific în medicină, cu peste 15 ani înaintea
lui Claude Bernard, cel căruia i se atribuie această paternitate.
Cunoaşterea constelaţiei simptomelor
are pentru homeopat o semnificaţie fundamentală, întrucât ea este singura
cale directă de exteriorizare a conflictelor esenţiale, specifice, produse
de diferiţii agenţi care agresează organismul.
În acest fel, analizând “limbajul” suferinţelor bolnavului ajungem în fapt
la agenţii analogici, cei care au putut produce tipul respectiv de
dezechilibru; iată ,deci, că acest dezechilibru are vocabularul lui, strict
individualizat, care trebue cunoscut pentru că
el este cel care duce la identificarea remediului, arma prin care acţionăm
pentru revenirea la un echilibru normal, la vindecarea bolii.
Aceasta face ca şi demersul
homeopatic să vizeze, în primul rând, bolnavul cu toate suferinţele şi
caracteristicele lui biologice şi nu o simplă boală. Îmi amintesc cu plăcere
de un pacient venit să se trateze homeopatic de o migrenă tenace, care nu-i
mai permitea să-şi desfăşoare prodigioasa activitate într-un domeniu de
creaţie în care excelase până să se îmbolnăvească. M-a asigurat că, pentru
celelalte suferinţe, are tratament adecvat. Mi-a spus că
hipertensiunea arterială, destul de severă, o stăpâneşte foarte bine cu 3-4
pastile zilnic, dintr-un preparat străin din care şi-a
făcut un depozit bunicel, ca să-i ajungă
vreo doi ani; nici cu rinichii nu mai are probleme, întrucât, litiaza care-i
dădea multe necazuri, a rezolvat-o prin ablaţia rinichiului bolnav, iar
celălalt care i-a mai rămas funcţionează destul de bine... Era un fel de a
mă face să înţeleg că discuţia noastră poate fi centrată numai pe ceea ce a
mai rămas de tratat, din punctul său de vedere. Tot el, însă, după circa
două luni de tratament cu remediul homeopatic ales corespunzător semnelor
culese, venind şi cu soţia sa la consultaţie homeopatică, m-a întrebat,
bucuros că accesele sale de migrenă s-au rărit mult, dacă tratamentul dat
“pentru migrenă” are influenţă şi asupra bolii hipertensive, deoarece în
ultima săptămână tensiunea arterială, pe care şi-o controla zilnic, a scăzut
şi ea destul de mult, impunând reducerea substanţială a hipotensivelor sale.
Nu trebue să supere pe nimeni faptul că medicul homeopat trebue şi găseşte
şi timp, să stea de vorbă cu bolnavul atât cât este nevoie, pentru a-l ajuta,
restul, e bine să se ştie, în cazul homeopatiei, vine de la metodă!
Adevărul este că, la baza
neînţelegerilor care mai există, stă de multe ori tocmai unghiul diferit cu
care se judecă faptele şi nu valoarea serenă a argumentelor.
Aşa cum se poate deduce,
homeopatia vede fenomenele şi lucrurile în globalitatea şi complexitatea lor nedisecată, fără judecarea pe toate părţile a elementelor izolate
de întreg, nerecurgând astfel la interpretări hazardate sau exclusiviste,
care de multe ori nici nu au viaţă lungă în ştiinţă. Ea este interesată deci,
de manifestările totului şi ale componentelor sale de bază, cele care în
conexiunea lor ajută la obţinerea şi controlarea rezultatelor. Cu alte
cuvinte, homeopatia recurge la un
demers
fenomenologic, integrativ, nicidecum
la un demers de tipul raţionalismului cartesian, cel cu care suntem educaţi
să gândim şi să operăm în medicina oficială şi care, tocmai de aceea, nici
nu ne poate ajuta să înţelegem profund fenomenul
homeopatic, fără o desprindere suficientă de capcanele demersului respectiv.
De aceea în homeopatie bolnavul îşi conservă integralitatea sa în timpul
demersului terapeutic, principiul integralităţii fiind în antiteză cu
reducţionismul allopatic, cât ar fi el de dialectic.
Aceste elemente fac ca medicina
allopatică şi homeopatică să pară diferite; ele par însă diferite pentru că
rădăcinile lor conceptuale sunt diferite şi de aceea, pentru a le apropia
trebue făcut efortul de a le înţelege aşa cum sunt şi nicidecum de a încerca,
competiţional, să evidenţiem superioritatea uneia faţă de cealaltă; în
definitiv, căile sunt variate dar medicina nu poate fi decât una singură. Nu
rareori
diferitele terapeutici se întâlnesc şi se completează reciproc spre
binele bolnavilor şi gloria medicinii.
În rezumat
HOMEOPATIA este o disciplină terapeutică a medicinii care se bizuie pe un demers diagnostic specific, stabilind, în urma cunoaşterii aprofundate a simptomelor bolnavului, acel remediu (substanţă de origine vegetală, minerală, animală) care, la omul sănătos, poate induce, în anumite condiţii, simptomele respective, aşa cum se întâmplă în cazul apariţiei fenomenelor denumite adverse ce apar în urma administrării prelungite a unor medicamente curente la bolnavi cu sensibilitate crescută.
Folosirea, în diluţii infinitesimale dinamizate a aceleiaşi substanţe (simillimum) are efectul invers, cel curativ, oferind adesea în multe afecţiuni vindecări surprinzătoare sau ameliorări de lungă durată ale stării generale a bolnavului.
Practica homeopatică se bazează pe înţelegerea a o serie de noţiuni fundamentale (similitudine, individualizare, diateze, constituţii, modalităţi, etc.) şi pe cunoaşterea subtilităţilor pe care le implică studiul comparativ al simptomelor, care cer un discernământ clinic aparte, a cărui realizare necesită un timp mai îndelungat şi o bună pregătire medicală de bază.
Din acest motiv, studiul homeopatiei, în toate şcolile avansate din lume, este eşalonat în timp, pe mai mulţi ani, formele de învăţământ propriu-zis fiind urmate de perioade de practică îndrumată de cadre competente autorizate.
În România, durata pregătirii prin forme organizate de învăţământ, este de 3 ani. Orientarea învăţământului homeopatic românesc, reglementat legal de peste 20 de ani de către Ministerul Sănătăţii, este axată pe principiile moderne ale interconexiunii şi complementarităţii metodelor terapeutice medicale adresate omului suferind şi pe realizarea nobilului act medical într-o viziune ştiinţific-integralistă şi de înalt profesionalism, care exclud deopotrivă exclusivismul, veleitarismul şi diletantismul în medicină.
Homeopatia, deşi considerată de unii medici neinformaţi ca o disciplină încă insuficient evoluată pe plan ştiinţific, îşi bizuie absolut toate datele clinice pe experimente riguroase, efectuate pe loturi de oameni sănătoşi, precum şi pe datele toxicologice şi fiziopatologice de observaţie a proceselor morbide şi în sinteză pe îngemănarea acestora într-o viziune holistică care ţine cont de individualizarea manifestărilor bolii în funcţie de sensibilitatea şi reactivitatea fiecărui caz în parte. De aceea această terapeutică nu poate fi folosită pe baza unor scheme-şablon de remedii în boli asemănătoare dar la indivizi diferiţi, cum se întâmplă în medicina convenţională. Două persoane cu aceiaşi boală dar cu semne de reactivitate contrarii (de ex. una are sete mare în timpul bolii iar cealaltă nu are deloc sete) vor primi remedii diferite, altfel remediul ce se potriveşte unui pacient nu va vindeca pe cel de al doilea deşi bolile pot fi sensibil asemănătoare ca manifestare.
Este deci
fundamentată efectiv pe date ştiinţifice de mare acurateţe şi profunzime
clinică, iar prin folosirea unor remedii preparate în mod specific, prin
diluare şi dinamizare, homeopatia aduce în atenţia ştiinţelor medicale o
problemă de interes fundamental şi anume implicarea fenomenului
infinitesimalităţii în înţelegerea mecanismelor fizio-patologice şi
farmacodinamice ale proceselor morbide, ea fiind până în prezent acea
singură disciplină medicală care, de două sute de ani, verifică, pe baza
rezultatelor sale practice, valabilitatea şi exactitatea acestui fenomen
în biologie.
Dr. Ioan Teleianu |
|
|
|
|