DESPRE  HOMEOPATIE

 

 

         

      

 

Sfârşitul de secol şi începutul noului mileniu marchează, fără îndoială, multiple mutaţii în viaţa societăţii, multitudinea de frământări şi de căutări de soluţii la probleme, adesea contradictorii, discordante, nefiind altceva decât expresia acestei stări de lucruri.

 

În medicină, deşi ajunsă la adevărate culmi în  privinţa posibilităţilor tehnice de explorare a corpului uman, permiţând astfel detectări de mare fineţe ale dereglărilor ce stau la baza fenomenelor morbide, apare o imensa criză terapeutică, cea a neputinţei de a stăvili efectele secundare ale unor medicamente de sinteză extrem de active; care vindecă unele boli dar lasă “cicatrici” în alte segmente ale organismului, producând de fapt noi dereglări ale echilibrului biologic, astfel încât cu greu medicul tranşează cota de binefacere, faţă de cea de agresivitate şi risc în cazul unor asemenea tratamente.

 

Ne apare astfel în minte o teamă sinistră că omenirea, civilizaţia, progresul etc. s-au îndepărtat, poate, prea mult de natura-mamă, iar bolile şi calamităţile ne apar drept semne de avertizare, ca un strigăt mai mult sau mai puţin strident că pericolul pe acest drum devine iminent.

 

Virajul căutării unor soluţii de împăcare cu realitatea vie s-a produs şi acţionează pe multiple planuri, în sensul de a ţine cont în mai mare măsură de dimensiunea ecologică a oricăror activităţi  din sânul societăţii.

 

În terapeutică au început să câştige teren mijloacele cunoscute a fi mai aproape de natură, cele mai multe din acestea fiind de fapt achiziţii milenare ale cunoaşterii, la început empirice, apoi confirmate  de ştiinţă. Folosirea unor preparate simple, de plante sau minerale, acţiunea benefică a unor factori de mediu  (soare, aer, ape,etc.) sau a altor procedee  (regim de activitate, mişcare, masaj..) a început să fie din nou de actualitate, şi ,dece nu, să fie dezvoltate pe baze noi, apropiate evoluţiei ştiinţelor.

 

Aşa se face că, printre preocupările de a reveni la matcă, pe planul terapeuticii medicale, astăzi îşi face loc tot mai mult, printre altele,o ştiinţă ale cărei baze fuseseră de mult uitate, homeopatia.

 

     Homeopatia de azi, moşteneşte, de fapt, tradiţia vechii şcoli medicale hippocratice care stă la obârşia medicinii. Este ştiut faptul că Hippocrate (460-337) definea trei căi fundamentale de vindecare a bolilor, care rămân valabile şi astăzi:  natura medicatrix”, prima, subordonată efortului de căutare a acordului (“sintoniei”) dintre organismul bolnav şi mediul cosmic, un fel de religie a naturii, cea a “contrariilor” , a doua, care s-a bucurat de o eflorescenţă continuă şi domină medicina timpului (de ex. dacă pacientul are febră, cefalee etc. îi prescriem medicamente “contra” acestor manifestări) şi cea de a treia, a asemănărilor sau analogiei, al cărui principiu (un fel de “cui pe cui se scoate”) a fost abandonat de Galenus (138-210) şi abia prin anii 1500 a fost reconsiderat de Paracelsus, în perioada neo-hippocratismului renascentist, într-o formă care nu a putut depăşi  dimensiunea obscură a faptelor văzute simplist.

 

Meritul, de a fi redescoperit şi repus în drepturi această a treia cale de vindecare, a revenit medicului german, Samuel Hahnemann  (1775-1843) care, în perioada anilor 1790-1796, şi-a verificat pas cu pas faptele de observaţie, publicând, în 1796,  un articol revoluţionar pentru medicina timpului său, referitor la descoperirea unui nou principiu terapeutic, cel al similitudinii, principiu căruia urma să i se mai alăture şi altele: cel al dozelor infinitesimale şi cel al individualizării simptomelor, toate constituind  pilonii doctrinei terapeutice homeopatice de ieri şi azi.

 

Nu ne propunem să convingem pe nimeni, prin cele câteva cuvinte ce urmează, cu privire la această terapeutică. Vom spune doar că, aşa cum era de aşteptat, apariţia şi mai apoi evoluţia homeopatiei, au surprins şcoala medicală instituţionalizată a timpului şi încă mai surprinde şi astăzi deoarece homeopatia, dincolo de incontestabila ei contribuţie teoretică şi mai ales practică,  apare unora ca o disciplină insufIcient argumentată ştiinţific.

 

Există, bunăoară, îndoială asupra posibilităţii că o substanţă diluată atât de mult, cum se întâmplă cu preparatele homeopatice, ar mai putea avea vre-o acţiune asupra organismului, atâta vreme cât mijloacele tehnice ale ştiinţei actuale nu mai pot detecta  nici măcar o moleculă a acelei substanţe, dincolo de o anumită diluţie ( după cea de a 12-a diluţie centezimală, după  legea lui Avogadro). Că această acţiune există în mod cert o spun bolnavii şi cei care se tratează cu diluţii de acest tip (de ex. desensibilizările în alergii), iar vina că ştiinţa n-a ajuns la descoperirea unor alte mijloace de detecţie mai fine nu aparţine homeopatiei şi nu este nici într-atât de mare ca să justifice negarea rezultatelor  pe care homeopatia le obţine, de 200 de ani încoace, în practica medicală.

 

Trebue mai degrabă să acceptăm că fenomenele umane sunt mult mai complexe şi rezultă din acţiuni de diferite naturi: fizice, chimice,energetice, informaţionale etc.. De exemplu, frecarea a două lemne naşte foc, iar acesta nu se mai “măsoară” cu cântarul, precum lemnele care l-au produs.  Sau: un tânăr vede o fată şi după o privire, o vorbă dulce etc. cade îndrăgostit, ca de o boală plăcută, devenind radios, entuziast sau poate abătut.  Se pune întrebarea:  îndrăzneşte oare “omul de ştiinţă” să nege că se întâmplă totuşi ceva , deşi este cert că nu deţine instrumentele de “a măsura” parametrii care au putut induce acest ceva ?.

 

Lucrurile sunt deci, mult mai complexe; nu putem detecta încă infinitezimalul decât biologic, poate şi pentru că el, infinitezimalul, se distanţează de  ceea ce este strict “material”, iar “sculele noastre”, pe care le folosim ca să risipim îndoielile, măsoară  în realitate altceva; ele au rămas de bună seamă, şi nu pentru prima dată, în urma faptelor. ( Vai, Doamne, ce reconfortantă recunoaştere ! Argumentele vieţii, ale “biologicului”, ignorate  până la excludere de credinţa în mijloacele tehnice, redevin credibile în rândul instrumentelor probatoare de adevăruri;  şi aceasta cu date oferite de homeopatie !)

 

Un alt punct, în înţelegerea fenomenului homeopatic, îl constitue diagnosticul homeopatic. S-ar putea crede, de către cei care privesc simplist lucrurile, vorbesc chiar de medicii neavizaţi, că discuţia îndelungă a medicului homeopat cu pacientul creiază un ascendent psihoterapic şi că acesta duce, singur, la ameliorarea unor bolnavi sugestibili. Acest fapt nu poate fi exclus; el se produce totdeauna când se întrunesc condiţiile respective, iar în terapeutică îşi are locul său aparte şi chiar specialiştii săi.

 

În homeopatie lucrurile vizează însă un sens mult mai profund şi anume realizarea cerinţei fundamentale de a cunoaşte în amănunt înfăţişarea globală a suferinţelor pacientului, deci individualizarea diagnosticului şi nu numai prin cunoaşterea semnelor care deranjează cel mai mult bolnavul, respectiv o suferinţă cardiacă, pulmonară, hepatică etc. care pare să fie pe prim plan. Ori câte critici s-ar aduce homeopatiei în sensul aşa zisei sale “neştiinţificităţi”, ea are la bază cercetări verificate şi repetabile, confirmate cu exactitudine de rezultate.

 

Puţini ştiu că edificiul cunoaşterii homeopatice se bizuie tocmai pe analiza minuţioasă a faptelor de observaţie, pe cercetarea efectelor produse în urma acţiunii unor substanţe (adesea chiar inerte în natură) asupra organismului sănătos, deci pe cercetări ştiinţifice riguros structurate. Hahnemann a fost de fapt primul care a folosit experimentul ştiinţific în medicină, cu peste 15 ani înaintea lui Claude Bernard, cel căruia i se atribuie această paternitate.

 

Cunoaşterea constelaţiei simptomelor are pentru homeopat o semnificaţie fundamentală, întrucât ea este singura cale directă de exteriorizare a conflictelor esenţiale, specifice, produse de diferiţii agenţi care agresează organismul. În acest fel, analizând “limbajul” suferinţelor bolnavului ajungem în fapt la agenţii analogici, cei care au putut produce tipul respectiv de dezechilibru; iată ,deci, că acest dezechilibru are vocabularul lui, strict individualizat, care trebue cunoscut pentru că  el este cel care duce la identificarea remediului, arma prin care acţionăm pentru revenirea la un echilibru normal, la vindecarea bolii.

 

Aceasta face ca şi demersul homeopatic să vizeze, în primul rând, bolnavul cu toate suferinţele şi caracteristicele lui biologice şi nu o simplă boală. Îmi amintesc cu plăcere de un pacient venit să se trateze homeopatic de o migrenă tenace, care nu-i mai permitea să-şi desfăşoare prodigioasa activitate într-un domeniu de creaţie în care excelase până să se îmbolnăvească. M-a asigurat că, pentru celelalte suferinţe, are tratament adecvat. Mi-a spus că  hipertensiunea arterială, destul de severă, o stăpâneşte foarte bine cu 3-4 pastile zilnic, dintr-un preparat străin din care şi-a  făcut un depozit bunicel, ca să-i ajungă  vreo doi ani; nici cu rinichii nu mai are probleme, întrucât, litiaza care-i dădea multe necazuri, a rezolvat-o prin ablaţia rinichiului bolnav, iar celălalt care i-a mai rămas funcţionează destul de bine... Era un fel de a mă face să înţeleg că discuţia noastră poate fi centrată numai pe ceea ce a mai rămas de tratat, din punctul său de vedere. Tot el, însă, după circa două luni de tratament cu remediul homeopatic ales corespunzător semnelor culese, venind şi cu soţia sa la consultaţie homeopatică, m-a întrebat, bucuros că accesele sale de migrenă s-au rărit mult, dacă tratamentul dat “pentru migrenă” are influenţă şi asupra bolii hipertensive, deoarece în ultima săptămână tensiunea arterială, pe care şi-o controla zilnic, a scăzut şi ea destul de mult, impunând reducerea substanţială a hipotensivelor sale. Nu trebue să supere pe nimeni faptul că medicul homeopat trebue şi găseşte şi timp, să stea de vorbă cu bolnavul atât cât este nevoie, pentru a-l ajuta, restul, e bine să se ştie, în cazul homeopatiei, vine de la metodă!

 

Adevărul este că, la baza neînţelegerilor care mai există, stă de multe ori tocmai unghiul diferit cu care se judecă faptele şi nu valoarea serenă a argumentelor.

 

Aşa cum se poate deduce, homeopatia vede fenomenele şi lucrurile în globalitatea şi complexitatea lor  nedisecată, fără judecarea pe toate părţile a elementelor izolate de întreg, nerecurgând astfel la interpretări hazardate sau exclusiviste, care de multe ori nici nu au viaţă lungă în ştiinţă. Ea este interesată deci, de manifestările totului şi ale componentelor sale de bază, cele care în conexiunea lor ajută la obţinerea şi controlarea rezultatelor. Cu alte cuvinte, homeopatia recurge la un demers fenomenologic, integrativ, nicidecum la un demers de tipul raţionalismului cartesian, cel cu care suntem educaţi să gândim şi să operăm în medicina oficială şi care, tocmai de aceea, nici nu  ne poate ajuta  să înţelegem profund fenomenul homeopatic, fără o desprindere suficientă de capcanele demersului respectiv. De aceea în homeopatie bolnavul îşi conservă integralitatea sa în timpul demersului terapeutic, principiul integralităţii fiind în antiteză cu reducţionismul allopatic, cât ar fi el de dialectic.

 

Aceste elemente fac ca medicina allopatică şi homeopatică să pară diferite; ele par însă diferite pentru că rădăcinile lor conceptuale sunt diferite şi de aceea, pentru a le apropia trebue făcut efortul de a le înţelege aşa cum sunt şi nicidecum de a încerca, competiţional, să evidenţiem superioritatea uneia faţă de cealaltă; în definitiv, căile sunt variate dar medicina nu poate fi decât una singură. Nu rareori  diferitele terapeutici se întâlnesc şi se completează reciproc spre binele bolnavilor şi gloria medicinii.

 

 

 

În rezumat

 

HOMEOPATIA este o disciplină terapeutică a medicinii care se bizuie pe un demers diagnostic specific, stabilind, în urma cunoaşterii aprofundate a simptomelor bolnavului, acel remediu (substanţă de origine vegetală, minerală, animală) care, la omul sănătos, poate induce, în anumite condiţii, simptomele respective, aşa cum se întâmplă în cazul apariţiei fenomenelor denumite adverse ce apar în urma administrării prelungite a unor medicamente curente la bolnavi cu sensibilitate crescută.

 

Folosirea, în diluţii infinitesimale dinamizate a aceleiaşi substanţe (simillimum) are efectul invers, cel curativ, oferind adesea în multe afecţiuni vindecări surprinzătoare sau ameliorări de lungă durată ale stării generale a bolnavului.

 

Practica homeopatică se bazează pe înţelegerea a o serie de noţiuni fundamentale (similitudine, individualizare, diateze, constituţii, modalităţi, etc.) şi pe cunoaşterea subtilităţilor pe care le implică studiul comparativ al simptomelor, care cer un discernământ clinic aparte, a cărui realizare necesită un timp mai îndelungat şi o bună pregătire medicală de bază.

 

Din acest motiv, studiul homeopatiei, în toate şcolile avansate din lume, este eşalonat în timp, pe mai mulţi ani, formele de învăţământ propriu-zis fiind urmate de perioade de practică îndrumată de cadre competente autorizate.

 

În România, durata pregătirii prin forme organizate de învăţământ, este de 3 ani. Orientarea învăţământului homeopatic românesc, reglementat legal de peste 20 de ani de către Ministerul Sănătăţii, este axată pe principiile moderne ale interconexiunii şi complementarităţii metodelor terapeutice medicale adresate omului suferind şi pe realizarea nobilului act medical într-o viziune ştiinţific-integralistă şi de înalt profesionalism, care exclud deopotrivă exclusivismul, veleitarismul şi diletantismul în medicină.

 

Homeopatia, deşi considerată de unii medici neinformaţi ca o disciplină încă insuficient evoluată pe plan ştiinţific, îşi bizuie absolut toate datele clinice pe experimente riguroase, efectuate pe loturi de oameni sănătoşi, precum şi pe datele toxicologice şi fiziopatologice de observaţie a proceselor morbide şi în sinteză pe îngemănarea acestora într-o viziune holistică care ţine cont de individualizarea manifestărilor bolii în funcţie de sensibilitatea şi reactivitatea fiecărui caz în parte. De aceea această terapeutică nu poate fi folosită pe baza unor scheme-şablon de remedii în boli asemănătoare dar la indivizi diferiţi, cum se întâmplă în medicina convenţională. Două persoane cu aceiaşi boală dar cu semne de reactivitate contrarii (de ex. una are sete mare în timpul bolii iar cealaltă nu are deloc sete) vor primi remedii diferite, altfel remediul ce se potriveşte unui pacient nu va vindeca pe cel de al doilea deşi bolile pot fi sensibil asemănătoare ca manifestare.

 

Este deci fundamentată efectiv pe date ştiinţifice de mare acurateţe şi profunzime clinică, iar prin folosirea unor remedii preparate în mod specific, prin diluare şi dinamizare, homeopatia aduce în atenţia ştiinţelor medicale o problemă de interes fundamental şi anume implicarea fenomenului infinitesimalităţii în înţelegerea mecanismelor fizio-patologice şi farmacodinamice ale proceselor morbide, ea fiind până în prezent acea singură disciplină medicală care, de două sute de ani, verifică, pe baza rezultatelor sale practice, valabilitatea şi exactitatea acestui fenomen în biologie.

 

        Dr. Ioan Teleianu

 

Sabloane Unghii
Sabloane patrate sau rotunde pentru constructia ungiilor false cu gel UV. Totul pe stoc. Livrare in 24 de ore. Tel: 021-255.21.86
Matrimoniale Romanesti
Intra sa vezi poze si profile matrimoniale romanesti de pe Apetisant.ro! Inregistreaza-te chiar acum!
Chat Fara Inregistrare
Alegeti dintr-o sumedenie de chat fara inregistrare pentru a gasi persoana potrivita. Cautati prin sutele de mii de profile!