CUVÂNT ÎNAINTE
  
  
 Fără nicio îndoială, apariţia prezentei traduceri a celei mai de seamă opere scrise de Henry C. Allen, personalitate de primă marcă a homeopatiei americane din secolul lui Hahnemann, va împlini un mare gol al nevoii de carte a medicilor homeopaţi din ţara noastră, îndeosebi a cursanţilor de la formele de învăţământ homeopatic românesc şi a debutanţilor în practica acestei discipline medicale terapeutice.
  
 Pe drumul sinuos al devenirii, medicul care se decide să înveţe homeopatie trăieşte câteva mari emoţii sau sentimente care-l fac să se confrunte, mai mult sau mai puţin zguduitor, în primul rând cu sine-însuşi. Ele apar ca nişte momente acute, decisive, ale temporarei sau definitivei sale adeziuni „la metodă”.
  
 Mai întâi, la auzirea sau citirea primelor noţiuni de homeopatie, îşi confruntă propriile sale „iţe” ale pregătirii şi practicii deja acumulate, într-o profesiune atât de complexă şi tensionată cum este medicina secolului nostru (iţe împănate sau împăunate cu tot atâtea teorii câte fire cuprind aparatele şi sistemele acestui „tot” care este organismul viu) - cu iţele unei concepţii ce pare extrem de simplistă, la prima vedere, cea pe care se bizuie medicina homeopatică.
  
 Este vorba în fond de înţelegerea principiului similitudinii dintre efectele difazice ale uneia şi aceleiaşi substanţe care, în anumite condiţii, poate face „rău” omului sănătos, după cum, tot ea, şi tot în anumite condiţii, poate vindeca un „rău similar” al organismului bolnav. Asta e de fapt totul. Cine are putere de înţelegere (cu scuze pentru această maliţie...!) sau timpul să o facă nu mai are probleme.
  
 Primul sentiment al acestei confruntări este mai degrabă unul de neîncredere, ca un fel de coborâre de pe altarul ştiinţei de până acum, pe un câmp plat al unei posibile speculaţii ignorante sau al acceptării unui tip de empirism în care ştim că unii au aruncat cu anatemă pe vecie, şi au făcut-o din aşa zisul respect pentru „adevărata” ştiinţă. Desigur, cu puţină răbdare, medicul „credul”, care se pune pe treabă, constată repede contrariul: la baza adevărului homeopatic stă cea mai minuţioasă investigare şi verificare ştiinţifică. Da, aţi citit bine: tot edificiul doctrinei homeopatice se sprijină pe experimente ştiinţifice irefutabile, nu pe iluzii (am spus exact: „nu pe iluzii” !).
  
 Pentru că în homeopatie, simptomele bine-analizate ne ajută să precizăm şi să folosim remediul care ştie cu precizie traseul vindecării homeopatice. Multă lume spune că nu ştie ce este fericirea dar recunoaşte că drumul, traseul spre fericire, e perceptibil şi minunat. Să ne mulţumim şi ne şi mulţumin cu asta.
  
 A doua posibilă confruntare, ca să-i zicem aşa, este legată - de acum - de primele vindecări sau constatări ale efectului produs de remediul homeopatic, în lupta sa cu boala. Aici nu mai sunt vorbe, (cum spun unii, că ar fi „apă de ploaie”), sunt fapte. Ele se văd şi bine înţeles, conving; de cele mai multe ori, la început, chiar stupefiază. Adesea în homeopatie, în faţa unei vindecări nesperate, mai ales dacă este şi vorba de o boală implacabilă, primul stupefiat este medicul nu bolnavul. Este momentul adevărului pur, care, Doamne, ar trebui să ne bucure nu să ne stupefieze !
  
 Hotarul acesta, trecut cu bine, este esenţial. De aici încolo începe studiul atent, pasionat, al medicinii homeopatice, din acel sentiment devenit convingere. Drumul acestui studiu, direcţionat de rezultate certe, este ascendent. Medicul îşi procură cărţi, participă la cursuri, la consultaţii, citeşte literatură suplimentară în această specialitate, clădeşte, clădeşte...
  
 Nu-i mai pasă de ce zic colegii sau prietenii care pizmuiesc homeopatia. În schimb el este tot mai tulburat de asemănările clinice dintre remedii, de descrierile exhaustive, predominent analitice, ale multitudinilor de simptome, pe care le găseşte în cărţile de Materia medica sau în Repertorii. Apare o nebuloasă, o lume a cunoştinţelor aglomerate oarecum haotic. Efectiv, impasul care apare în lungul drum al acestui studiu cu alt specific decât al celor învăţate la facultate, este de ordin sintetic, integrativ.
  
  
 * * *
  
  
 Într-un astfel de moment istoric, petrecut în secolul cel mai înfloritor al dezvoltării homeopatiei din a doua jumătate a secolului 19, a apărut cartea prezentă, intitulată „ Key-notes and characteristics with comparaisons of some of the leading remedies of the Materia Medica”. A apărut în momentul în care medicii aveau nevoie de o sinteză a principalelor semne clinice caracteristice ale fiecărui remediu, de o selecţie riguroasă a ceea ce, în practică, se demonstra a fi esenţial pentru indicarea „remediului potrivit” cu fizionomia bolii şi cu reactivitatea pacientului. Aceste simptome, selecţionate cu atâta acurateţe şi precizie clinică, deveneau pentru practician adevărate chei în alegerea valorică a traseului terapeutic cu remedii homeopatice.
  
 Din acest motiv, lucrarea lui H.C.Allen a constituit, în scurt timp de la apariţia ei, o lucrare de căpătâi în formarea şi devenirea profesională a generaţiilor de homeopaţi din toată lumea, fiind şi astăzi, în condiţii mult avansate pe plan bibliografic, sau tocmai de aceea, tot atât de actuală.
  
 Am putea spune că tocmai acest lucru ne-a îndemnat să iniţiem şi să milităm pentru apariţia acestei traduceri, făcute la etalonul actualităţii secolului nostru, folosind termenii autorului în contextul homeopatiei universale verificate în practică. Menţinerea integrală a referirilor la aspectele devenite istorice ale unor boli, cu care s-a confruntat medicina în trecut, aduce culoare şi desigur nostalgia unor răsunătoare victorii ale homeopatiei din vremurile respective.
  
 Cei ce vor studia această lucrare vor simţi nevoia să o aibă la îndemână, în cabinetul de consultaţii sau în geantă, pentru a verifica rapid unele simptome culese de la pacient.
  
 În mod deosebit cititorul mai atent va fi impresionat nu numai de selecţia valorică a simptomelor unui remediu sau a altuia ci şi de referirile, uneori excepţionale, privind relaţiile cu alte remedii şi chiar la unele observaţii speciale de mare importanţă strategică în terapeutica homeopatică. O colegă, ajunsă deja pe treptele consacrării homeopatice, spunea deunăzi unor medici debutanţi, că lucrarea lui Allen i-a fost de cel mai mare ajutor o bună perioadă de timp, la începuturile practicii sale. Avea perfectă dreptate, pentru că efectiv a avut ce câştiga la timp, ţinând seama de valoarea înaltă a performanţelor sale actuale. Allen oferă o sămânţă bună pentru cei ce vor să practice adevărata homeopatie.
  
 Dar m-am luat cu vorba şi trebuie sa mă refer pe scurt şi la autor.
 Henry C. Allen s-a născut într-o mică localitate Niletown, aproape de Londra, unde a făcut şi primele studii. Părinţii săi s-au stabilit apoi cu toată familia în America. Medicina a studiat-o mai întâi la „Western Homoeopathic College” din Cleveland-Ohio, actualul „Cleveland Homoeopathic College”, obţinând diploma în 1861. Ceva mai târziu, şi-a completat studiile la Facultatea de Medicină şi de Chirurgie din Canada. Foarte puţin timp după primirea diplomei de doctor în medicină şi chirurgie
 s-a înrolat în armată, ca medic chirurg, sub ordinele generalului Grant. După război, i s-a propus catedra de Anatomie de la Universitatea Cleveland, unde îşi începuse studiile; aici în fapt a început să practice medicina. Avea să înceapă astfel cariera sa didactică, cea mai prodigioasă. A acceptat apoi aceiaşi catedră la „Hahnemannian Medical College” din Chicago. În 1868 i s-a oferit catedra de Chirurgie dar între timp a preferat să se stabilească, după căsătorie, la Brantfort (Ontario). În 1875 a plecat în Detroit (Michigan) unde a profesat câţiva ani buni, fiind numit, în 1880, profesor de Materia Medicală la Universitatea din Michigan. Acesta este locul de care s-a legat cel mai mult, în anul 1892 fondând „Hering Medical College and Hospital”, al cărui decan şi profesor de Materia Medicală a fost până la sfârşitul vieţii sale, la 22 ianuarie 1909.
  
 Este demn de menţionat faptul că H.C.Allen a activat în perioada de aur a dezvoltării homeopatiei în America, un cap de pod extrem de prolific încă din ultima perioadă a vieţii lui Hahnemann, graţie aureolei unui Hering sau Kent, pentru a nu cita decât titanii homeopatiei americane, cu care Allen a fost contemporan. Era momentul în care se impunea o unitate în diversitatea cercetării şi practicii homeopatiei aflată în plină expansiune.
  
 Un aşa obiectiv nu putea fi mai bine realizat decât de un om de învăţământ şi prin învăţământ, iar H.C.Allen, angajat în acest domeniu, prin lucrările lui, a servit pe deplin scopul respectiv.
  
 Lucrarea sa de bază, pe care o prezentăm în traducere românească, avea să devină în fapt lucrarea de referinţă a învăţământului homeopatic al vremii, predat la Canadian Medical College şi în alte şcoli.
  
 Între altele, a mai publicat: „Terapeutica homeopatică în febrele intermitente (Paludism)”, „Terapeutica febrelor”, „Terapeutica homeopatică a afecţiunilor tuberculoase”, Repertoriul sintetic Boenninghausen”.
  
 Ultima sa lucrare, „Tratatul despre nozode” – subiect de care s-a simţit extrem de atras şi în care a făcut multe cercetări, a fost terminată cu puţin timp înainte de moarte şi a fost publicată un an mai tărziu de fiul său Franklin Lyman Allen. Fragmente din acest tratat au fost ataşate, pe măsura strângerii materialului, la diferite ediţii ale celorlalte publicaţii ale sale, inclusiv la una din ediţiile prezentei traduceri.
  
 În plus de activitatea sa didactică, de cercetare şi practică clinică, H.C.Allen are şi meritul de a fi fondat publicaţia de renume „Medical Advance”, al cărei redactor şef a fost ani în şir.
  
 Toate aceste elemente de pledoarie în favoarea bogatei sale activităţi, culese din notele bibliografice consultate, dintre care cea mai completă e semnată chiar de fiul său, par să fie mai puţin evocatoare faţă de cele cuprinse în cele câteva cuvinte pe care le cuprinde dedicaţia lui J.H.Allen, un alt mare Allen, apărută pe una din lucrările de mare rezonanţă pe care acesta din urmă le-a publicat.
 Iată uluitorul text al acestei dedicaţii, scrise deci de J.H.Allen pe coperta interioară a cărţii sale „The Chronic Miasms”, o altă lucrare de referinţă pentru homeopatie:
 „Această carte este dedicată celui care, de-a lungul anilor, trecând prin toate avatarurile şi descurajările, prin toate dificultăţile şi nedumeririle, s-a luptat pentru adevărul homeopatiei ca un brav cavaler al vechilor timpuri; medicului meu, povăţuitor, ilustrului profesor şi prieten, celui care a fost primul care m-a făcut să văd lumina şi legea vindecării; acelui Nestor al homeopatiei din Vest, Doctorului H.C.Allen.”
 Impresionantă această probă de respect şi de recunoştinţă din partea unui demn urmaş !
  
  
  
                                                                                         * * *
  
 Iată, aşadar, în câteva cuvinte, prezentarea lucrării de faţă, contextul în care a apărut, valoarea ei şi prestigiul autorului.
  
 Cititorii trebuie însă să mai ştie ceva, legat de expresia „key-note”. Simptomele alese sunt ceva mai mult decât nişte semne patognomonice. Aşa cum sugerează şi denumirea, ele se referă la unele caractere particulare ale remediilor, în măsură să ofere „cheia” obiectivului terapeutic homeopatic. În plus, pentru debutant, ele pot contribui la învăţarea materiei medicale după o tipologie coerentă, conturând mai bine, mai distinctiv, unele particularităţi, dar nu toate, ale personalităţii unor remedii ce erau frecvent folosite în epoca respectivă, rămase însă tot atât de valoroase şi în ziua de azi. Lucrarea se înscrie deci total în cerinţele debutului şi ale consacrării homeopatice.
  
 Legat de toate cele spuse, traducerea făcută lăudabil cu atâta sârg şi determinare de tânăra medicinistă Simona Cantuniari, cu micile adaptări de specialitate sugerate, are şansa să aducă un mare aport în dezvoltarea publicisticii homeopatice româneşti, iar Editura Polirom să-şi consacre definitiv meritul de a oferi cele mai utile publicaţii apărute în ultimii ani la noi în ţară, în acest domeniu de mare viitor al medicinii de mâine care este homeopatia.
  
 Dr.Ioan Teleianu
 Iulie 2001