CURSUL DE HOMEOPATIE - BUCURESTI

CONVOCAREA I-a   (25 - 26 noiembrie 2006)

 

 

- NOTE DE CURS -

(adresate numai medicilor cursnti)

 

 

 

 

Dr. Ioan Teleianu - note de curs - 2006

 

Bazele ştiinţifice şi principiile (legile) Homeopatiei

 

Fiecare ştiinţă are anumite principii fundamentale care ghidează întregul sistem. Homeopatia, ca ştiinţă a tratamentului medical are o filozofie a sa proprie şi terapeutica sa este bazată pe anumite principii fundamentale, astfel:

 

Legea similitudinii

Legea remediului unic

Legea dozei minime (infinitezimalităţii)

Se adaogă:

Doctrina provingurilor

Teoria bolilor cronice

Teoria Forţei vitale

 

Legea asemănărilor  (similitudinii)

Despre Similitudine şi Identitate

 

Menţionarea acestei legi ne trimite mult înainte de Hahnemann şi anume la Hippocrate şi Paracelsus şi la alte texte antice. Dar Hahnemann a fost acela care identificat universalitatea acestei legi şi a scos-o din uitarea timpurilor pentru a o aduce la baza unui sistem complet de medicină.

 

Dedusă în urma experimentelor şi confirmată de experienţa clinică, legea asemănărilor poate fi definită: orice substanţă este capabilă să deregleze un organism, dereglare care se traduce printr-un ansamblu de simptome. Aceiaşi substanţă va fi apoi capabilă să vindece un bolnav care prezintă acele astfel de simptome.

 

Putem vorbi astfel de producerea unei „boli artificiale”, aşa cum a conceput-o Samuel Hahnemann.

 

„Nu rămâne deci altă metodă eficace de a folosi medicamentele contra bolilor, decât de a recurge la metoda homeopatică, cu ajutorul căreia se caută, pentru a-l îndrepta contra totalităţii simptomelor cazului morbid individual, pe acela dintre toate medicamentele căruia i se cunoaşte bine maniera de a acţiona asupra omului sănătos, şi care posedă facultatea de a produce boala artificială cea mai asemănătoare bolii naturale, cu care avem de a face” (S. Hahnemann)

 

Legea similitudinii nu este un principiu de identitate ; ea se bizuie pe principiul analogiei : boala produsă de manieră „artificială” nu poate să fie identică în putere bolii reale, ea este analoagă (comparabilă) şi asemănătoare.

Similitudinea este o asemănare, o afinitate simptomatică. Nu poate avea caracter « identic » pentru că experimentarea a fost făcută pe subiecţi sănătoşi iar în practică noi avem de a face cu o persoană bolnavă.

Este vorba de compararea simptomelor bolnavului cu cele ale remediului, deci două realităţi diferite, pentru stabilirea gradului de similitudine între ele. De fapt, compararea priveşte simptomele „bolii naturale” şi semnele bolii exprimate de bolnav. Homeopatia vindecă prin analogie nu prin identicitate.

Samuel Hahnemann explică clar în Organon et în Bolile cronice :

«Două boli care diferă bine una de alta ca gen, dar care se aseamănă mult privind manifestarea şi efectele lor, adică în ceea ce priveşte simptomele şi suferinţele pe care ele le determină, se distrug totdeauna în mod reciproc, imediat ce ele ajung să se întâlnească în acelaşi organism. Cea mai puternică o distruge pe cea mai slabă. Cauza acestui fenomen nu este greu de înţeles. Boala mai puternică ce survine, având asemănare cu cea veche în maniera ei de acţiona, invadează şi chiar preferă părţile care fuseseră până atunci atacate de aceasta din urmă, care, mai slabă decât ea, se stinge, ne mai putându-şi exercita activitatea ei. La fel ca flama unei lămpi de lumină care se şterge rapid în nervul optic, în faţa razelor soarelui, care pătrund în ochii noştri cu forţă mult mai puternică"  (Organon § 45)

 

Să presupunem că am da unei persoane un remediu identic cu maladia sa, în acest fel noi nu facem decât să readăogăm o miasmă identică cu cea existentă în organism. Nu putem avea în acest caz niciun fel de vindecare. E ca şi când mecanismele organismului se învârtesc pe loc şi nu pot să elimine ceea ce îl tulbură. Pentru că „identic” este „asemănător lui însuşi” Scopul homeopatiei nu este de a face bolnavul asemănător bolii naturale, adică să prezinte o perfectă asemănare cu ea ; finalitatea ei este să aducă organismului acea transformare care să-i permită să treacă de la o stare (boală) la alta (vindecare), dându-i un remediu „înrudit”, echivalent dar nu omolog.

« Niciodată homeopatia nu a pretins să vindece bolile prin aceiaşi putere cu cea care le-a produs ; ea vrea să o facă printr-o putere care nu este deloc identică, ci numai analoagă cu boala” (Samuel Hahnemann).

Concepţia similitudinii este desigur o lege unică ; enunţarea sa a permis să se stabilească o relaţie între fenomene (manifestări morbide) după o metodă experimentală şi deductivă, răspunzând unor reguli precise. Unii vorbesc de acum de un fel de  concept homeopatic sau de relaţie terapeutică de similitudine.

Totuşi, ea seamănă a fi mai aproape de un principiu decât de un concept. Conceptul este abstracţie; principiul este originea, cauza primă, sursa şi tocmai acest lucru a fost conceput de Hahnemann : legea asemănărilor sau principiul similitudinii este cheia de boltă, punctul de plecare al homeopatiei.

Faţă de ceea ce se mai întâmplă în practică, se pare că mulţi terapeuţi homeopaţi n-au sesizat sensul profund şi neobişnuit al acestei legi, nu şi-au clarificat aspectele profunde definitorii ale homeopatiei, subtilităţile valorice ale acesteia, plecând de la principiul similitudinii. Această împlinire cere o muncă continuă, ani de practică şi reflexie, de fapt homeopatia este opera  

 

Legea individualizării

(De la globalitate la entitate (individ)

Homeopatia consideră mai întâi „bolnavul”, înaintea bolii. Persoana este luată în considerare în totalitatea ei : în funcţie de ce este, de retenul său, de istoria sa şi nu numai în funcţie de simptomele corespunzătoare sau de efectele bolii.

Bolnavul este observat în realittea sa complexă, spaţio-temporală, deci legat de spaţiu (corp, calităţi înnăscute) şi timp (istorie, calităţi dobândite); pentru a cunoaşte cauza declanşantă trebue adus la zi din memoria pacientului orice eveniment semnificativ (episod), cât ar fi de vechiu, îndepărtat sau insignifiant. Fiinţa este considerată ca o entitate reacţională. Discuţia cu bolnavul trebue să creieze o sinergie a triunghiului „remediu, persoană, forţă vitală”. Boala este expresia unei etape în viaţa bolnavului şi nu poate fi izolată de ansamblul istoriei persoanei.

Pacientul vine totdeauna pentru o particularitate simptomatologică, care este motivul consultaţiei dar asta nu însemnează că asta este totul. Persoana este ceea ce ne interesează în primul rând, înainte de particularitatea etiologică. Particularităţile sunt studiate numai pentru a confirma remediul.

« Totalitatea este mai importantă decât detaliul. Nu jonglaţi niciodată cu particularităţile în defavoarea întregului. » (M. Tyler)

Să facem ca remediul să apară din vorbele pacientului şi de aceea discuţia cu el trebue să vizeze acest lucru, să furnizeze maximum de informaţii privind descrierea apariţiei suferinţelor, a factorilor declanşanţi, a altor simptome concomitente, etc.  şi a ceea ce face ca starea sa să fie diferită de a altui pacient bolnav.

Pacientul, în final, trebue să ne permită să avem acces la ceea ce este el, acesta este scopul interogatoriului, ca să percepem care poate fi cheia sa personală, care să ducă la vindecare profundă.

 

Legea diluţiilor potenţate (infinitezimale)

Noţiunea de dinamizare infinitesimală s-a născut din constatarea făcută de Hahnemann că medicamentele, date chiar în doze mici, antrenează agravări temporare. Pentru a modera acest fenomen el a căutat să atenueze efectul produselor folosite crescând progresiv diluarea lor, dinamizându-le.

Acest fenomen, al acţiunii remediilor mult diluate ridică întrebări adesea insolubile pentru unii oameni de ştiinţă, mai ales că produsele homeopatice au efecte terapeutice şi după ce practic nu mai există nicio moleculă din substanţa initială. Aici trebue să acceptăm că modificările sunt nu numai de ordin cantitativ ci şi calitativ, aşa cum confirmă cercetările fizicii cuantice.

Un remediu homeopatic acţionează pentru că este similar bolii dar prin prepararea sa el devine cevat mai puternic, graţie dinamizării.

În fapt, diluţia suprimă toxicitatea substanţei. Modificând remediul, dinamizarea creşte acţiunea sa, motiv pentru care Hahnemann afirmă de «substanţă energetică », remediul devenind purtător de mesaj. Acest lucru schimbă şi parametrii posologiei în homeopatie, o singură granulă fiind suficientă pentru a face ca informaţia vindecătoare să treacă şi să finalizeze actul terapeutic.

De aceea un remediu homeopatic este cu atât mai puternic cu cât este mai « asemănător » persoanei respective.

« Puterea curativă a medicamentelor este deci fondată pe proprietatea pe care ele o au de a duce la naşterea simptomelor asemănătoare celor ale bolii şi care depăşesc în forţă pe acestea din urmă. De unde deducem că boala nu poate fi distrusă şi vindecată de o boală oarecare, radicală, rapidă şi durabilă, decât cu ajutorul unui medicament capabil să provoace la omul sănătos, ansamblul simptomelor celor mai asemănătoare totalităţii acestora, şi dotat în acelaşi timp de o energie superioară celeia pe care ea o posedă” (Samuel Hahnemann).

 

ADDENDA

Controverse

(Extras din lectia tinuta de Dr.doc. Gh. Bungetzianu in anul 2004)

 

1. Este greu de împăcat conceptul „ceva asemănător vindecă ceva asemănător” cu Farmacologia clasică. Deoarece sentinţa enunţată postulează că o aceeaşi substanţă poate şi provocă o serie de simptome, şi le poate şi vindeca atunci când este administrată în diluţie mare, preparată după metode specifice. Deşi

Legea inversării efectului după doză a fost enunţată încă din 1878 de către Arndt şi Schultz, care, lucrând pe levuri au constat că excitaţiile mici provoacă creşterea activităţii vitale; excitaţiile medii o amplifică; cele puternice o frânează; excitaţiile exagerate o abolesc. A fost utilizată concret abia de către Claude Bernard şi Brown Sequard: „excitaţia moderată a unui element nervos provoacă o exaltare (dinamogenie) a funcţiilor care depind direct sau reflex de acest element. O excitaţie puternică poate să abolească aceleaşi funcţii”. Claude Bernard spunea: „orice substanţă care, în doză mică, excită proprietăţile sau funcţiile unui element anatomic, în doze mari, le suprimă”.

În schimb, în natură, legea inversării efectului ni se arată ca o lege universală.

Cine a avut ocazia să se apropie de o cascadă mare a putut observa direct cum, alături de şuvoiul masiv de apă care cade cu zgomot, urmând legea gravitaţiei, în atmosfera din jur pluteşte o boare de picături minuscule care flotează cu atât mai bine şi mai sus, cu cât dimensiunile particulelor sunt mai mici.

Alt exemplu este dat de fenomenul capilarităţii: într-o conductă cu un diametru apreciabil un lichid cujrge în jos, ascultând de legea gravitaţiei, iar pe de altă parte, într-un tub capilar, lichidul urcă, reprezentând un fenomen antigravitaţional. Cu cât dimensiunea lumenului este mai mică, cu atât ascensiunea este mai evidentă. Să ne gândim la faptul că într-un arbore de Sequoia gigantea, seva urcă peste 20 de metri înălţime şi ajunge în vârful fiecărei mlădiţe şi frunzuliţe.

Alt exemplu : dacă apropiem o flacăre de un fir de platină gros de câţiva milimetri, el se va dilata, revenind apoi la dimensiunea precedentă. Dar, dacă apropiem o flacără de un fir capilar de platină, acesta ia foc şi se distruge. Şi în acest caz se poate observa comportamentul total diferit, după cum diferă cantitatea de materie. Asemenea exemple ar mai putea fi date.

Pragul la care se petrece această schimbare de sens a acţiunii este diferit pentru fiecare fenomen (aşa după cum există o masă critică specifică care determină fisurarea atomilor şi începutul exploziei nucleare).

 

2. O altă cauză de refuz în a accepta homeopatia se referă la concepţia că “o substanţă devine mai activă farmacologic pe măsură ce este tot mai diluată”. La o Masă rotundă organizată de către Academia de Ştiinţe Medicale, un distins farmacolog m-a apostrofat astfel : „în farmacologie există o lege – a potenţei: creşti doza, creşte efectul; scazi doza, scade efectul; voi scădeţi doza atât de mult încât nu mai poate fi nici un efect”.

Eroarea pe care o comitea constă în faptul că aplica şi în  Homeopatie criteriile valabile în Farmacopea clasică, neţinându-se seama că este vorba despre două domenii total diferite. Ori, ca în multe alte domenii – şi cel mai ilustrativ este domeniul fizicii – când se trece dintr-un registru de mărimi în altul, fenomenele nu mai sunt guvernate de aceleaşi legi.

Atunci când fizica a început să studieze fenomenele dintr-un registru de marimi extrem de mici, s-a constatat că principiile şi legile din fizica newtoniană nu se mai aplică. A trebuit o altă gândire şi un alt instrument matematic (teoria cuantelor a lui Planck), pentru a se putea formaliza fenomenele din acest domeniu.

Einstein a blamat cu asprime pe cei care nu ţin seama de acest lucru: „Numai proştii pot să creadă că ceea ce se potriveşte unui elefant se potriveşte şi unei furnici”.

Fizica atomică – cu expresia ei cea mai elocventă, bomba atomică- este ilustrarea faptului că reducerea la extrem a masei la cantităţi extrem de mici nu se întovărăşeşte cu o reducere a energiei, ci din contra.

Este un fapt care vine în sprijinul conceptului din Homeopatie că acţiunea unei substanţe cu proprietăţi  farmacologice poate creşte odată cu diluarea ei.

Pot să citez aici rezultatele unui cercetător mai extravagant, care – într-o cămăruţă - a emis primele două mote dintr-una din variantele melodiei “Ave Maria”. Apoi a transmis sunetul respectiv într-o cameră de 10 ori mai mare decât prima şi apoi în alta de 10 ori mai mare decât a doua şi, încă o dată în altă cameră, iar de 10 ori mai mare. Ei, bine! Deşi era ede aşteptat ca în final sunetul să fie mai slab (căci s-a „diluat” din ce în ce mai mult), din contra, era mult mai puternic.

 Dar,chiar dacă se acceptă ca valabile preceptele homeopatice puse în discuţie mai înainte, există un contraargument pe care criticii Homeopatiei îl socoresc de mare greutate. Este vorba de faptul că diluţiile homeopatice sunt aşa de mari încât depăşesc numărul lui Avogadro. Acesta, se ştie este egal cu 6,o23 * 1023. Ori, la repetarea de 10 ori a diluării 1 la 10, se aruncă şi ultima moleculoâă de substanţă din soluţie (care nici nu mai merită denumirea de  „soluţie”). Şi, totuşi, homeopaţii, de 200 de ani, înregistrează rezultate strălucitoare tocmai cu aceste diluţii foarte mari, în care nu mai există substanţă. Acest lucru nu se poate explica decât dacă se admite că, în cursul diluţiilor (însoţite de sucusiuni) informaţia farmacologică specifică s-a transferat asupra solventului.

         Astăzi trăim într-o lume în care se petrec într-una transferuri de informaţie, de pe un suport de informaţie pe altul. O melodie, care parvine urechilor noastre graţie undelor sonore, poate trece de pe acest suport pe un altul, de exemplu, pe o bandă de magnetofon, pe videocasetă, pe CD, după care, melodia poate fi recuperată sub forma sa iniţială.

Tot astfel şi informaţia farmacologică poate trece pe solvent. O comparaţie extrem de sugestiv ă a fost făcută de un fizician de origine chineză. Închipuiţi-vă  un trib ce trăieşte în epoca de piatră, la care ajunge o expediţie de cercetători albi şi care vor convieţui un timp cu aborigenii. După plecarea albilor este sigur că rămân nişte modificări în viaţa şi comportamentul tribului. Este analog cu remediu homeopatic în care un solvent a coexistat temporar cu o substanţă activă, de-a lungul unui proces de diluare cu agitaţie, timp în care a preluat proprietăţile de la substanţa activă. La baza acestui fenomen stau schimburi în structura spaţială a solventului.

Recent, un grup de oameni de ştiinţă de la ATG (American Technologies Group) au identificat şi au determinat caracteristicile unui tip particular de cristale de gheaţă înconjurate de un câmp electric, formate în interioerul apei lichide. Aceste cristale au fost denumite IE (I = ice, E = electrical field). Ele iau naştere atunci când o substanţă este pusă în apă distilată şi este agitată şi diluată. De multe ori, aceste cristale apar când substanţa respectivă ajunge să fie în proporţie de 1 la 100 milioane părţi de apă = în diluţii homeopatice, D8, adică o diluţie foarte mică. Aceste cristale nu se topesc chiar dacă apa este încălzită şi nici după diluţii repetate. Este remarcabil cât de stabile sunt aceste cristale odată formate. Dacă se continuă diluţiile cu agitaţie, alte clustere de cristale se adaugă la cele existente, ceea ce face ca şi concentraţia de cristale IE să crească o dată cu numărul diluţiilor. Indiferent de numărul diluţiilor, cristalele IE continuă să păstreze forma specifică pentru substanţa iniţial introdusă în apa distilată.

 

 

*  *  *  *  *  *  *

top

 

 

 

 

Dr. Omer Secil - note de curs - 2006

 

FORTA VITALǍ

 

Fiinţa umanǎ este un sistem integrat acţionând tot timpul prin trei nivele distincte: mental, emoţional şi fizic, nivelul mental fiind cel mai important urmat de cel emoţional.

            Din momentul naşterii fiinţa umanǎ trǎieşte într-o continuǎ dinamicǎ cu mediul, care îi afecteazǎ organismul în diferite moduri şi este deci obligat sǎ se adapteze continuu în vederea obţinerii unui echilibru dinamic.

 Nivelurile mental, emoţional şi fizic nu sunt complet separate între ele, aflându-se într-o permanentǎ interacţiune. Gradul de sǎnǎtate sau de boalǎ al individului poate fi determinat evaluînd aceste niveluri.Existǎ o ierarhizare şi în cadrul acestor trei niveluri de bazǎ . Planul mental este vǎzut ca fiind cel mai central, cel mai în ierarhic pentru cǎ pe acest nivel excistǎ funcţiile cruciale exprimǎrii individului. Planul fizic, deşi important, este totuşi listat ca cel mai periferic sau mai puţin semnificativ în aceastǎ ierarhie. În interiorul fiecǎrui plan existǎ o ierarhie a funcţiilor individuale.

În cazul unui stimul morbid, mecanismul de apǎrare al organismului creeazǎ cea mai bunǎ apǎrare posibilǎ la un anumit moment încercând întotdeauna sǎ limiteze simptomele la nivelurile cele mai periferice. Ce înţelegem însǎ prin mecanism de apǎrare al organismului voi încerca sǎ clarific mai departe. Aceastǎ noţiune destul de vagǎ la prima vedere are o expresie bine cunoscutǎ la nivel fizic pentru orice medic luând forma sistemului imunitar, endocrin şi nervos. Dar existǎ o expresie a macanismului de apǎrare atât la nivel emoţional cât şi la nivel mental sub forma unui tot înalt sistematizat care funcţioneazǎ unitar şi coerent apǎrând organismul în cea mai bunǎ manierǎ posibilǎ şi în orice moment. Funcţia mecanismului de apǎrare este sǎ protejeze regiunile interne cât şi pe cele psihice înalte  şi spirituale ale organismului.

Acest mecanism de aparǎrare face parte dintr-o structurǎ energeticǎ a organismului, un fel de câmp elecrodinamic pe care vechii homeopaţi au denumit-o, în mod arbitrar “forţa vitalǎ”. În paragraful 9 din Organon, Hahneman referindu-se la acestǎ forţǎ vitalǎ, afirmǎ cǎ dinamismul (energia) care animǎ corpul material (sau anatomic) coordoneazǎ toate funcţiile vitale şi pǎrţile organismului şi le menţine într-o admirabilǎ armonie astfel încât mintea sǎ poatǎ acţiona pentru atingerea scopurilor înalte ale existenţei.

Corpul omenesc fǎrǎ aceastǎ structurǎ numitǎ forţǎ vitalǎ nu poate avea senzaţii, funcţii şi nu se poate autoconserva. Ea rǎspunde de senzaţii, de realizarea funcţiilor vitale vieţii şi animǎ organismul material atât în starea de sǎnǎtate cât şi în cea de boalǎ (paragraful 10 Organon).

Cu alte cuvinte, ea direcţioneazǎ toate aspectele vieţii organismului: se adapteazǎ la influenţele mediului, animǎ viaţa emoţionalǎ a individului, îi conferǎ gânduri şi creativitǎţi şi îl conduce la inspiraţia spiritualǎ (Vithoulkas, Ştiinţa Homeopatiei)

 James Tyler Kent referindu-se la aceastǎ forţǎ vitalǎ foloseşte expresia “inteligenţǎ formativǎ”, inteligenţǎ care este supusǎ schimbǎrilor, pǎtrunzând în substanţa materialǎ, fǎrǎ a o înlocui, creând ordine în corp, aparţinând domeniului calitǎţii mai degrabǎ decât celui al cantitǎţii, fiind adaptabilǎ şi constructivǎ.

Una dintre expresiile frecvent folosite în legǎturǎ cu forţa vitalǎ este aceea de dinamism. Pentru înţelegerea acestui concept va trebui sǎ apelǎm la cunoştinţele de fizicǎ modernǎ, mai ales cele legate de teoria câmpului, teoria cuanticǎ şi teoria relativitǎţilor. Lumea mecanicistǎ clasicǎ a fost bazatǎ pe noţiunea particulelor solide indestructibile care se mişcǎ în vid. Fizica modernǎ a adus o revizuire radicalǎ a acestei imagini. În teoriile câmpului cuantic clasicul contrast între particulele solide şi spaţiul înconjurǎtor este complet depǎşit. Câmpul cuantic este vǎzut ca o entitate fizicǎ fundamentalǎ, un mediu continuu care este prezent peste tot în spaţiu. Particulele sunt mai degrabǎ condensǎri locale ale câmpului, concentrǎri ale energiei, care vin şi pleacǎ deci nu îşi pierd caracterul lor individual şi se dizolvǎ în câmpul înconjurǎtor. Deci, materia este constituitǎ din regiuni de spaţiu în care câmpul este extrem de intens. Ca urmare, se schimbǎ complet aspectul realitǎţii. Adicǎ materia şi energia sunt complet interschimbabile în contextul câmpurilor de intensitate variabilǎ. Deci, forţa vitalǎ este o structurǎ a organismului dotatǎ cu inteligenţǎ care animǎ organismul omenesc şi poate fi asimilatǎ cu un câmp analog celui electromagnetic. Materia şi energia sunt interschimbabile în câmpul electrodinamic. Acest câmp este în interrelaţie cu particulele care se influenţeazǎ unele cu altele prin schimbǎri şi mişcare. Aceste relaţii sunt definibile prin oscilaţii şi relaţii. Din punct de vedere al unui observator extern mişcarea particulelor poate fi descrisǎ ca o undǎ.

Viteza de propagare a acestor unde este dependentǎ de tipul de substanţǎ în care se deplaseazǎ. Existǎ 3 parametrii care definesc forma undei:

1.      frecvenţa, mǎsuratǎ în cicli/secundǎ

2.      lungimea de undǎ

3.      amplitudinea în unitǎţi de forţǎ

Frecvenţa vibraţiei este descrisǎ ca numǎr de unde sau cicli/ unitatea de timp. Conceptul de frecvenţǎ a vibraţiei este înţeles imediat dacǎ ne gândim la notele muzicale. Amplitudinea este o mǎsurǎ a forţei efective care este conţinutǎ în undǎ. Cu cât amplitudinea este mai mare cu atât forţa conţinutǎ în undǎ este mai mare. Considerând forţa vitalǎ a organismului uman în termeni de vibraţii electroinamice, aceasta la rândul ei poate fi caractrizatǎ de o frecvenţǎ vibratorie şi de o anumitǎ amplitudine. Fiind un sistem atât de complex, vibraţia rezultantǎ se modificǎ în timp ca frecvenţǎ şi amplitudine în interrelaţie cu mediul înconjurǎtor.

Acest plan dinamic al organismului (câmp electrodinamic al corpului) se conformeazǎ legilor şi principiilor care se aplicǎ tuturor câmpurilor, cum ar fi principiile rezonanţei, armoniei, reîntǎrii şi interferenţei.

Când organismul este expus unui stimul fie morbid fie benefic, primul eveniment care se produce este o abatere a frecvenţei de vibraţie a planului dinamic. Pânǎ la un anumit prag al forţei stimulului forţa vitalǎ poate face faţǎ acestor stimuli fǎrǎ modificǎri vizibile. Peste acest prag care este strict individual, forţa vitalǎ sau planul dinamic prin componenta sa numitǎ mecanism de apǎrare, va genera procese care sunt percepute de individ ca simptome ale uneia dintre cele trei niveluri.

În paragraful 11 din Organon, Hahneman menţioneazǎ cǎ atunci când o persoanǎ se îmbolnǎveşte, aceastǎ forţǎ vitalǎ prezentǎ peste tot în corp este în mod fundamental perturbatǎ de influenţa dinamicǎ a unui agent nociv; aceastǎ perturbare a forţei vitale ducând la apariţia simptomelor dezagrabile cu apariţia unor procese injurioase pe care le numim boli.

Pentru a se produce o modificare în frecvenţa de vibraţie a forţei vitale, trebuie ca dinamismul agentului patogen sǎ aibǎ o frecvenţǎ de vibraţie corespunzǎtoare cu a organismului, şi totodatǎ sǎ fie depǎşitǎ o anumitǎ “amplitudine prag”. Interacţiunea cu forţa vitalǎ va duce la o modificare a frecvenţei acesteia ceea ce duce şi la modificarea susceptibilitǎţii organismului, adicǎ aceeaşi forţǎ vitalǎ nu va mai putea interacţiona (ca nivel energetic vibratoriu) cu agenţi patogeni care au aceeaşi frecvenţǎ vibratorie cu cea a primului stimul. Ca urmare infectarea cu un anumit virus fereşte de infectarea cu virusuri similare. Însǎ poate duce prin modificarea frecvenţei vibratorii a forţei vitale la posibila suprainfectare sau fungi care au frecvenţe vibratorii mai joase. Un efect similar de coborâre a frecvenţei vibratorii îl poate avea o intervenţie terapeuticǎ supresivǎ (gen tratament antibiotic).    

Principiul rezonanţei face organismul susceptibil nu numai pe un anumit nivel de bazǎ (vibratoriu) la un anumit moment. Un individ de pe un anumit nivel energetic nu poate face stǎri patologice corespunzǎtoare unui alt nivel energetic. De exemplu, pacienţii cu SIDA sunt imuni la infecţii gonococice, sau pacienţii cu psihoze nu fac gripǎ decât foarte rar. Deci o persoanǎ de pe un anumit nivel nu va face o anumitǎ boalǎ fie pentru cǎ este prea bolnavǎ, având o frecvenţǎ a vibraţiei corespunzǎtoare unor nivel mai profunde de rezonanţǎ, fie este prea sǎnǎtoasǎ cu o frecvenţǎ a vibraţiei superioarǎ. Deci, cu cât o persoanǎ este mai psihoticǎ cu atât este mai puţin posibil sǎ facǎ o boalǎ acutǎ. S-o observat în anumite clinici de psihiatrie cǎ bolnavii care fǎceau boli acute (gripe, pneumonii) aveau o luciditate mentalǎ foarte bunǎ care dispǎrea imediat ce se vindeca boala acutǎ.

Un şoc sau stimul poate acţiona fie fizic fie emoţional, fie mental, cu condiţia ca organismul sǎ fie susceptibil la frecvenţa vibratorie a stimulului. Stimulul poate fi un şoc emoţional, o epidemie de gripǎ sau o suprasolicitare mentalǎ. Dacǎ stimulul este suficient de puternic forţa vitalǎ va duce la apariţia simptomelor ca mecanism de echilibrare.

Forţa vitalǎ care are însǎ calitatea de inteligenţǎ va prefera sǎ producǎ simptome pe un nivel cât mai periferic al organismului, va prefera în mǎsura în care este posibil (depinzând şi de susceptibilitatea înnǎscutǎ) sǎ manifeste simptome în planul fizic cât mai periferic, adicǎ la nivelul pielii sau mucoaselor. Este ca o cetate asediatǎ care împinge problemele sau atacatorii la cel mai periferic simţ de apǎrare.

Dacǎ prin metode supresive (ce nu cresc frecvenţa de vibraţie a organismului) forţei vitale nu i se permite manifestarea simptomelor la acest nivel (tratamentul simptomatic), vor fi împinse manifestǎrile cǎtre un nivel mai profund fie fizic (un organ mai important- vezi chistele sau fibroamele uterine care apar dupǎ supresia timp de ani a scurgerilor vaginale), fie emoţional (o fobie, o depresie, stare de anxietate), fie mental (tulburuǎri de memorie, concentrare).

Un remediu homeopatic corect prin întreruperea frecvenţei actuale de vibraţie a organismului va duce la producerea unei boli artificiale iniţial (agravarea) cu creşterea ulterioarǎ a frecvenţei de vibraţie şi dispariţia simptomelor şi implicit a bolii.

 Asemenea influenţe benefice pot sǎ aparǎ virtual în orice tip de terapie dar în majoritatea se produec accidental pentru cǎ nu sunt repectate principiile prin care frecvenţa de rezonanţǎ a agentului terapeutic sǎ se potriveascǎ cu cea a bolii. Multe dintre aceste cazuri sunt apoi supresate de o terapie neadecvatǎ.

Medicul homeopat va deduce nivelul forţei de vibraţie a organismului pe baza simptomelor pe care le prezintǎ pacientul. Totalitatea acestor simptome reprezintǎ cea mai bunǎ soluţie pentru organism pe care forţa vitalǎ le-a putut manifesta în direcţia echilibrǎrii agersiunii. Ca urmare, cooperearea cu forţa vitalǎ, cu încercarea ei de echilibrare, va duce implicit la întǎrirea ei ca modificare a frecvenţei ei vibratorii. Cooperarea se face în homeopatie prin înţelegerea totalitǎţii simptomelor şi administrarea unei substanţe sau remediu care produce la un organism sǎnǎtos aceleaşi simptome, adicǎ are aceeaşi frecvenţǎ vibratorie.

 

 

*  *  *  *  *  *  *

 

top

 

 

 

 

 

 

 

Dr. Ileana RINDASU – note de curs

 

Consultatia homeopatica in cazurile cronice

Importanta ei in alegerea remediului corect

 

MOTTO:

n      “Aratati-mi cum a fost luat cazul unui bolnav si va voi spune daca medicul cunoaste sau nu Materia medica”

 S. Hahnemann

 

 Altfel spus:

Ochii nu pot vedea ceea ce mintea nu cunoaste

 

Diferenta dintre consultul alopatic si cel homeopatic

 

Medicul alopat are ca obiectiv principal diagnosticul de boala

 

Medicul homeopat are ca obiectiv diagnosticul terapeutic  (de remediu) - Dr. P. Schmidt

De asemenea, medicul homeopat urmareste sa stabileasca diferentele dintre pacientul respectiv si toti ceilalti pacienti care au aceeasi boala

 

Anamneza se studiaza sub 2 aspecte

  • Cum se pun intrebarile

  • Cum inregistram informatia obtinuta

 

Cateva sugestii importante

 

n      1.- Homeopatul trebuie să aiba o minte “fără prejudecăţi

In acest fel, ne putem dezvolta capacitatea de a percepe adevarul despre pacient si ne ferim sa catalogam simptomele de la bun inceput ca apartinand unui remediu  anume.

n      2. - O atitudine de “înţelegere a problemelor  pacientului”,

indiferent de ce natură ar fi ele, il va încuraja pe acesta să vorbescă liber, în acest mod  oferindu-ne informaţia necesară pentru o bună prescripţie. Pacientul nu trebuie sa se simta judecat.

 

 

Despre sala de aşteptare şi interiorul cabinetului

  

O sală de aşteptare prietenoasă poate linişti pacientul.

Un interior plăcut al cabinetului (un decor armonios, estetic) poate avea acelaşi efect.

 

Despre pacient

Uneori, puteţi învăţa ceva din modul în care acesta stabileşte programarea (de ex. anumiţi pacienţi vor o programare  urgentă, “chiar astăzi dacă se poate”).

n      Trebuie să observaţi cum se aşează pacientul, cum se plimbă, cum se ridică de pe scaun, cum merge şi cum este îmbrăcat. Puteţi obtine informatii importante din aceste observaţii (de ex. anumiţi pacienţi vor intra înaintea Dvs. în cabinet).

n      Observarea pacientului incepe din sala de asteptare si se continua in timpul anamnezei

Prima parte a anamnezei

n      Pacientul este lasat sa vorbeasca liber despre suferinta lui, fara a fi intrerupt deloc.

n      Dupa ce “anamneza spontana”  a luat sfarsit, incepe “anamneza dirijata” de intrebarile homeopatului

 

SCHEMA  ANAMNEZEI DIRIJATE - cuprinde mai multe intrebari

n      Trebuie evitate intrebarile directe, la care se raspunde prin da sau nu

n      Nu se pun intrebari care sugereaza raspunsul

n      Se evita intrebarile la care pacientul are de ales intre doua alternative

n      Se respecta principiul intrebarilor deschise

 

 

CHESTIONARUL HOMEOPATIC

Exista o mare varietate de chestionare propuse de diferiti autori cum ar fi: Pierre Schmidt,Margaret Tyler, Jahr, Close si chiar de catre celebrul J.Tyler Kent.

Vom studia in continuare chestionarul unui homeopat contemporan, V. Ghegas

Homeopatul începător trebuie să aibă această schemă pe birou, în timpul consultaţiei.

 

n      Este important de ştiut  care este situaţia familială a pacientului. Are un partener? Este căsătorit, necăsătorit, divorţat? Locuieşte singur sau împreună cu alţii? Are copii?

n      Situaţia socială a pacientului este importantă, de asemenea. Care este ocupaţia sa de bază? Care sunt activităţile sale de timp liber?  

n      Cu toate aceste informaţii în minte, este uneori mai uşor să înţelegem câteva din problemele pacienţilor. Ne permite să înţelegem mai bine situaţia de viaţă a pacientului nostru, sau să punem întrebări mai precise referitor la experienţa pacientului.

 

Lista de intrebari

n      1. Care este cea mai importantă acuză şi care sunt alte acuze? Pentru fiecare simptom se va întreba despre modalităţi (de când, care este cauza, poziţia, extinderea, ce o agravează, ce o ameliorează?) 

n      2. Care au fost afecţiunile anterioare? (APP) 

n      3. Sunt afecţiuni care se întâlnesc frecvent în familie? (AHC) 

n      4. Este sensibil la vreme sau temperatură? Suportă bine căldura sau frigul, se încălzeşte repede: în pat, în sufragerie, la soare?  

n      5.  Cum este somnul? Se petrece ceva special în timpul somnului? Are o poziţie fixă pentru a adormi? Scrâşneşte din dinţi? Salivează? 

n      6 .    Cum este apetitul? Este ceva pe care pacientul îl doreşte sau pentru care are aversiune? 

n      7 .    Este setos? Ce preferă să bea, ce nu preferă? 

n      8 .    Există tulburări digestive? 

n      9  .   Are probleme cu scaunul? 

n      10 .  Are probleme cutantate? Întrebaţi dacă a avut erupţii cutanate, transpiraţie, probleme cu unghiile şi părul? 

n      11 .  La femei: există probleme menstruale? Se intreaba si despre istoricul legat de nasteri si avorturi (APF) 

n      12 .  Cum este energia sexuală?

n      13.  Are frici? Dacă nu sunt menţionate spontan trebuie să întrebaţi despre teama de înălţime, teama de lift, teama de întuneric, de animale (de care), de furtună, de boli, de moarte. 

n      14.  Mental-emoţional: Ce gândeşte pacientul despre caracterul său? Este închis sau deschis? Îi place să stea singur sau nu? Plânge uşor? Se enervează uşor? Este sensibil şi în ce grad (cereţi exemple). Este milos? 

n      15.  Cum este energia generală? Se simte obosit sau în formă (fluctuaţiile cotidiene)? Cum merg lucrurile la servici?  Acasă? Cum se simte în general?

 

Cum inregistram simptomele

n      Notam pentru inceput tot ce ne spune bolnavul, cu cuvintele lui

n      La analiza cazului, vom traduce simptomele in limbajul repertoarului

n      Este bine sa lasam in dreapta paginii putin loc liber unde sa putem face adnotari

n      Sa retinem ca simptomele cele mai valoroase sunt cele relatate spontan de bolnav,pe care le resimte intens si pe care le enunta clar, fara posibilitatea de false interpretari

n      Simptomele valoroase (pe care ne putem baza prescriptia) vor fi subliniate, dupa cum urmeaza:

n      - cu o linie, cele clare, intense, dar alese dupa raspunsurile de la anamneza dirijata

n      cu 2 linii, cele de mare claritate si intensitate, oferite spontan

n      cu 3 linii, cele de cea mai mare claritate si intensitate, oferite de asemenea spontan (dupa G. Vithoulkas)

n      Sublinierile sunt importante nu numai pentru alegerea remediului, dar si la consultatiile ulterioare, pentru a evalua pe termen lung evolutia cazului

 

In incheiere, sa nu uitam ca:

n      O buna anamneza este cheia succesului unei prescriptii, dar ea nu trebuie sa fie aplicata dupa norme sau sabloane rigide

n      Este extrem de important sa stabilim o punte de legatura intre noi si pacient.

 

 

 *  *  *  *  *  *  *

 

 

 

top

 

================================

 

Verificare si procesare: Dr. Ioan Teleianu